Cuvintele credinței: Cum ne-a unit limba latină sub semnul Crucii

Cine suntem și de unde venim? La această întrebare, istoricii caută adesea răspunsuri în pământ, printre ruine și obiecte vechi.

Există însă un tezaur mult mai viu, pe care îl purtăm zilnic pe buze fără să ne dăm seama: limba pe care o vorbim.

Pentru noi, românii, istoria nașterii ca popor se împletește strâns cu istoria credinței. Așa cum spunea marele istoric Vasile Pârvan, nu suntem doar urmașii dacilor și romanilor din Carpați, ci moștenitorii spirituali ai unei întregi lumi latine care se întindea peste Dunăre și Balcani.

Iar dovada cea mai clară nu e scrisă numai în piatră, ci și în cuvintele simple prin care ne exprimăm sufletul și credința.

Schimbarea la față a vechilor obiceiuri

Dacă privim cu atenție cuvintele, descoperim o realitate fascinantă: felul în care ne rugăm astăzi s-a conturat în secolele II-IV d. H. Atunci când primii misionari au adus învățătura creștină în Dacia, ei nu au impus o limbă străină și rece.

Din contră, au luat concepte pe care oamenii le foloseau deja în viața de zi cu zi și le-au dat un sens cu totul nou, mult mai profund.

Cel mai frumos exemplu este însuși cuvântul Biserică. La origine, în Imperiul Roman, basilica era o clădire publică unde oamenii mergeau pentru judecăți sau afaceri.

După ce creștinismul a primit libertate, aceste spații mari au fost date comunităților de credincioși pentru a se ruga.

Cu timpul, numele clădirii a început să însemne mult mai mult decât niște ziduri: a devenit însăși comunitatea oamenilor uniți de aceeași credință.

La fel s-a întâmplat și cu numele lui Dumnezeu, format din vechea expresie latină Domine Deus.

În timp ce alte popoare au scurtat sau schimbat această formulă, la noi ea s-a sudat perfect, preluând respectul pe care strămoșii noștri îl aveau pentru un zeu protector unic.

Până și ritmul anului a fost transformat. Cuvântul sărbătoare vine dintr-un termen ce însemna „pază” sau „apărare”.

Pentru oamenii de atunci, asaltați de pericole, ziua de sărbătoare a încetat să mai fie o zi de teamă în fața zeilor și a devenit un moment de liniște și reculegere.

Chiar și primăvara, sărbătorile romane ale florilor și trandafirilor (Floralia și Rosalia) au primit haine noi, transformându-se în duminicile luminate ale Floriilor și Rusaliilor.

Esența curată a sufletului românesc

Pe lângă cuvintele adaptate din vechime, limba noastră a păstrat cuvinte născute exclusiv din trăirea creștină timpurie.

Însuși cuvântul creștin s-a așezat natural în vorbirea noastră încă din veacul al II-lea. Ziua de odihnă, Duminica (Ziua Domnului), a înlocuit treptat vechea denumire păgână de „Ziua Soarelui”, devenind inima fiecărei săptămâni.

Lor li se adaugă o mulțime de alte cuvinte calde, care ne însoțesc viața spirituală: înger, sfânt, cruce, a crede, păcat sau a cumineca.

O moștenire vie

Toate aceste fire nevăzute se împletesc cel mai frumos în rugăciunea „Tatăl Nostru”, unde aproape toate cuvintele sunt de origine latină.

Această armonie nu este o simplă întâmplare, ci un adevărat certificat de naștere. Ea ne arată că nu ne-am creștinat la porunca unui rege și nici de pe o zi pe alta.

Am crescut în această credință în același timp în care ne formam ca popor. Limba noastră este dovada vie că am supraviețuit istoriei nu doar prin putere, ci, mai ales, prin legătura strânsă dintre suflet, grai și credință.

Bibliografie

• Ionescu, Ion – Începuturile creștinismului românesc daco-roman, Ed. Universității din București, București, 1998.
• Pârvan, Vasile – Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, Ed. Libra, București, 2000.
• Reli, Simeon (Pr. Dr.) – Istoria Vieții Bisericești a Românilor, vol. 1, Cernăuți, 1942.

Articol semnat de pr. Mihăiță CIMPOEAȘU