După atâţia ani, după ce zgomotul mingilor pe asfalt s-a stins şi sclipirile de fericire din ochii copiilor la vederea unei portocale au dispărut, teatrul redevine un hobby.
De mai bine de un an, în Brăila adolescenţii îşi "pierd" câteva ore pe săptămână privind cum actorii işi joacă rolurile sau frecventează cursuri, visând să ajungă în locul sau alături de idolii lor. Atât adolescenţii din şcolile generale, cât si cei din licee, s-au hotărât să se îndrepte spre actorie, să calce pe urmele personajelor brăilene şi să stârnească într-o zi la fel de multe aplauze.
Sălile Teatrului Maria Filotti au devenit neîncapătoare, iar spiritele tinere au început să umple acum până şi ultimul coltişor al teatrului, în ultimii ani prea puţin frecventat. Acum teatrul este la fiecare sfârşit de săptămână un loc oferit visării, fericirii şi trăirii fără griji, adolescenţii găsind în cele două ore un timp destinat ruperii de problemele de acasă.
Cu timpul, mergând tot mai des la teatru, piesele se repetă dar replicile rămân aceleaşi. Astfel, lacrimile spectatorilor prea puţin experimentaţi se transformă în zâmbete şirete, vocile actorilor, la început aşteptate cu suspans acum sunt uşor şoptite de cunoscătorii din primul rând (care, drept vorbind, nu sunt puţini), iar personajelor de pe scenă nu le mai e permis să greşească nicio replică, fiecare abatere fiind privită dezaprobator sau chiar cu îngrijorare. Sunt piese jucate de zeci de ori, sunt piese cunoscute prea bine, si totuşi reacţiile spectatorilor rămân aceleaşi ca la prima vizionare.
Fiecare piesă de teatru e însoţită de zeci de păreri, deşi contrazicerile dintre spectator sunt la ordinea zilei. Nicio performanţă a actorilor brăileni nu a fost lipsită atât de aprecieri cât şi de critici aspre.
Uneori, la finalul unei piese, poţi vedea sclipiri jucăuşe în ochii spectatorilor şi poţi auzi aplauze neobosite, dar nimic nu egalează privirile actorilor care, după un rol mai mult sau mai puţin şocant pentru ei, par fericiţi că au reuşit să atragă atenţia, uneori aceştia jucând aproape două ore doar pentru a vedea mulţumirea şi fericirea de pe faţa celor care au privit.
Spune-mi tu, cititorule, de când nu ai mai văzut un chip luminat de fericire, un chip care să îţi arate că azi te-ai înşelat, că tinerii încă se refugiază în cărţi şi în sala imensă a teatrului.
Acum gândirea ta, sentimentele tale, copile, au un orizont mai larg, înţelegi mai multe decât oricând şi o secundă, doar o secundă, eşti superior fiecărui adult care, cu gândirea lui "matură" crede că generaţia de acum este una prea "sălbatică" pentru a mai acorda atenţie şi altor lucruri în afară de calculator.
