Îndrăznesc să mă pierd înapoi în timp şi îmi dau seama că regretele vin întotdeauna prea târziu. De ce nu ştim să găsim minunea din fiecare lucru la momentul oportun? De ce trebuie să rămânem cu un gust amar la gândul că totul se sfârşeşte fără să fi reuşit să ne bucurăm de lucrurile care ne fac plăcere? De ce oamenii sunt mai preocupaţi de egoism decât de fericire? Iată câteva întrebări cărora nu mai are cine să le răspundă...
19 martie va fi veşnic o zi în care inimile tuturor vor suspina după o fiinţă deosebită, care ştia mereu să se joace cu sentimentele, făcându-ne să plângem sau să râdem, lăsând în urmă realitatea tristă şi injustă: actorul Cornel Cimpoae. Săptămâna trecută l-am condus pe ultimul său drum, alături de toţi cei care i-au fost aproape fizic şi sufleteşte, dar şi de cei din umbra misterioasă a reflectoarelor, oameni simpli, cărora le-a făcut viaţa mai bună şi mai fericită. Plecarea sa dintre noi a fost un şoc imens, iar lacrimile au stins orice cuvânt ar mai fi putut fi spus. Pentru câteva momente, totul s-a înţepenit, iar apoi s-a dizolvat, părând imposibil a fi adevărat. Cum s-a putut întâmpla aşa ceva, nu va şti nimeni, niciodată, dar lipsa domnului Cimpoae va fi resimţită mult timp de acum încolo.
Am crescut văzându-l pe scenă, învăţând cum să mă bucur de o simplă iluzie şi primind energie şi încredere. Deci, cum m-aş putea desprinde de o sursă infinită de blândeţe şi sinceritate?! Dacă ar fi posibil, mi-aş dori să îl pot prinde de o aripă şi să îl imprim pe palma mea pentru totdeauna! Astfel aş şti că mă călăuzeşte în permanenţă, chiar dacă totul s-ar desfăşura pe un fundal tăcut... Pare absurd să vorbeşti astfel despre un om pe care nu l-ai cunoscut? Probabil... Şi ce dacă? Am învăţat că nimic nu este imposibil! Şi am găsit o cale să privesc către un orizont mai senin, mai bogat, ce poate aduce o schimbare în bine; o lume de care m-am îndrăgostit treptat şi care odată ce te-a captivat, nu îţi mai oferă nicio şansă de întoarcere. Din această lume făcea şi va face parte întotdeauna şi domnul Cornel Cimpoae! Actorii împrumută identităţi variate pentru a ne face nouă cunoştinţă mereu cu cineva, cu altcineva, niciodată la fel şi tot mai incitant. Cu bune şi cu rele, teatrul este un dar pentru oameni; este unica şansă de a te desprinde de contingent şi de a avea curajul să priveşti totul dintr-o perspectivă distinctă. Aşadar, cât de uşor credeţi că poate fi să insufli cuiva puterea şi siguranţa necesare pentru a păşi cu optimism prin viaţă? De acum, unul dintre aceşti călăuzitori nu va mai face asta... deci, deja am pierdut o speranţă!
Cred că despre domnul Cornel Cimpoae s-ar putea scrie romane, dar care să conţină şi pagini goale; pentru că nici măcar cuvintele nu sunt suficiente sau nu pot fi stăpânite îndeajuns pentru a putea reda însemnătatea unei existenţe ce făcea vieţile celor din jur mai frumoase. Locul său va fi păstrat în teatrul nostru şi de fiecare dată ne va privi cu blândeţea şi calmul pe care le emana întotdeauna. În felul acesta nu ne vom simţi singuri, ci vom şti că nu ne-a părăsit; că simte fiecare răsuflare a noastră şi că ne poartă în continuare gândurile pe culmi abisale, aşa cum obişnuia să facă în fiecare spectacol. Un gol de nestăvilit a lăsat în sufletele tuturor, iar dorul nu va ezita să se facă simţit atunci când vom vedea un afiş sau câteva poze ori îi va fi rostit numele. Cu toate acestea, vom păstra mulţumire şi fericire în gând că acest mare actor a venit, şi-a spus rolul cu multă dăruire, dar a plecat prea rapid, însămânţând însă amintiri frumoase în fiece colţişor din teatru şi pentru toţi cei care l-au primit în lumea lor pe domnul Cornel Cimpoae!
Dumnezeu să îl ierte şi să se odihnească în pace!
Noi, de aici şi de pretutindeni, facem legământ să înaintăm în viaţă cu Don Juan, Peppino, Vlad, Abraham Sulizer, Herr Paul şi mulţi alţii ce trăiesc veşnic în sufletele noastre!
