Sfântul Ioanichie cel Mare s-a născut în provincia Bitinia şi a trăit în timpul împăratului bizantin Leon Isaurul (717-740), când în Biserica Creştină se iscase conflictul iconoclast. Tânăr fiind, Ioanichie a luptat pentru distrugerea icoanelor, însă a renunţat la iconoclasm în momentul în care un călugăr care apăra cultul icoanelor i-a spus pe nume, deşi se văzuseră pentru prima dată.
Ioanichie a fost şi un soldat destoinic, reuşind să-i salveze, la un moment dat, viaţa împăratului, într-o bătălie purtată cu bulgarii. El s-a retras din armată după încheierea luptei, alegând să-şi petreacă viaţa în mănăstire. După ce a vieţuit în mai multe mănăstiri, Sfântul Ioanichie s-a decis să se retragă în pustiu. Iar după un timp petrecut în pustiu, s-a stabilit mai întâi în Muntele Conturiului, apoi în Muntele Olimp.
Acolo, din pricina invidiei, un monah a încercat să-l otrăvească pe Sfântul Ioanichie, un altul i-a dat foc chiliei, iar altul a vrut să-l străpungă cu toiagul, însă, prin purtarea de grija a Lui Dumnezeu Tatăl, cuviosul a rămas în viaţă.
Sfântul Ioanichie cel Mare a fost un aprig luptător pentru cinstirea sfintelor icoane. Astfel, împreună cu patriarhul Metodie şi cu împărăteasa Teodora, Ioanichie a reintrodus cinstirea sfintelor icoane în biserici. Potrivit Tradiţiei, Sfântul Ioanichie se ridica de la pământ în vremea rugăciunii, devenind totodată nevăzut.
Ioanichie cel Mare a trecut la cele veşnice în jurul anului 846. Rodul strădaniei sale pentru dreapta-credinţă este mărturisit până astăzi în slujbele bisericeşti: “Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperamântul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie!”.
