Roxana-Andreea Popescu este elevă în clasa a XI-a la Colegiul Naţional "Nicolae Bălcescu" şi s-a remarcat de-a lungul anilor prin numeroasele premii obţinute la concursurile de literatură. Ea a obţinut, printre altele, premiul I la secţiunea proză şi premiul III la secţiunea poezie în cadrul Concursului Internaţional "Părul Berenicei", premiul I, poezie, la Concursul Naţional "Iulia Haşdeu" desfăşurat la Ploieşti, Premiul I, poezie, la Concursul Naţional "Ioan Alexandru", Buzău şi premiul I, poezie, în cadrul Taberei Naţionale de Creaţie Literară Bisoca, jud. Buzău. O parte din creaţiile sale au apărut deja în revista "Convorbiri Literare".
- Am început dialogul nostru cu un poem minunat, "Zbor". Ce te-a inspirat când ai scris aceste versuri?
- Poezia "Zbor" a căpătat suflet, după o plimbare pe bulevard într-o seară ninsă. Lumina difuză, pustiul, mirosul nopţii, toate m-au îndemnat să schiţez versurile pe un carneţel, pe care l-am avut în mod accidental atunci. Luna întotdeauna a exercitat o atracţie deosebită. Mă simt din multe puncte de vedere asemeni ei, de aceea a devenit un motiv aproape nelipsit în creaţiile mele.
- De unde pasiunea pentru scris? Scrii atât proză cât şi poezie...
- Ca orice copil, mă jucam cu orice, inclusiv cu frazele, cuvintele. Bunicul meu m-a ajutat foarte mult în dezvoltarea acestei înclinaţii, deoarece încă de la grădiniţă, cream împreună poveşti, ghicitori, poezii. De-a lungul timpului, m-am obişnuit să mă exprim astfel. N-aş putea trăi fără să-mi dezvălui gândurile sentimentele, într-un cod secret. Am început să scriu mai serios în clasa a VII-a, până atunci doar m-am jucat. Cine m-a impulsionat în acel moment? Citind poeziile lui Nichita Stănescu, am avut o revelaţie, un sentiment ce nu poate fi exprimat în cuvinte. Însă din acel moment, am început să scriu cu adevărat, cu aspiraţia de a deveni cândva scriitor.
"Mi-aş dori să am curajul de a urma facultatea de litere şi să-mi urmez visul de a deveni scriitor"
- Să înţeleg că Nichita Stănescu este poetul tău preferat, cel care ţi-a luminat calea spre scris. De ce el şi nu altul?
- Nichita Stănescu m-a impresionat foarte mult prin ideile sale, prin ambiguitatea imaginilor. Este un poet viu, pe care-l simţi în fiecare celulă a corpului tău. "Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte." Este un autoportret atât de simplu şi totodată defineşte condiţia sensibilă a omului. Citindu-i poeziile, am căpătat dorinţa acerbă de a-mi face cunoscute propriile cuvinte. Pur si simplu, inima mea îmi spunea: "Scrie! Vreau! Trebuie!" şi de atunci, am aşternut pe hârtie idei.
- Pe viitor te gândeşti să-ţi publici creaţiile într-o carte?
- Cred că această dorinţă o are orice aspirant la condiţia de scriitor, precizând că a fi scriitor adevărat nu înseamnă doar să publici o carte. Am multe proiecte pe care sper să le definitivez curând, dacă am timpul şi ambiţia necesare. În primul rând, vreau să-mi conturez volumul de debut... Nu am foarte clar în minte anul în care acesta va apărea, întrucât sunt foarte pretenţioasă şi vreau să cuprindă creaţiile mele cele mai bune.
- Esti o fată foarte ambiţioasă. Eşti clasa a XI-a, te-ai hotărât ce facultate ai vrea să urmezi?
- Hotărârile sunt, în general, greu de luat, mai ales când ai o pasiune aşa de mare precum scrisul. Mi-aş dori să am curajul de a urma facultatea de litere şi să-mi urmez visul de a deveni scriitor, însă trăim într-o ţară în care cultura nu e apreciată şi, ca să fim sinceri, în care nu se poate trăi numai din artă. Probabil că mă voi îndrepta spre ştiinţe politice, limbi străine sau ASE, chiar. Nu voi renunţa niciodată să scriu, oricât de prinsă aş fi în acest vârtej numit "societate", deoarece mă împlineşte şi mă face să simt că trăiesc, că sunt o neînsemnată "creaţie" a unui creator mult prea măreţ.
- Îţi mulţumesc foarte mult pentru acest interviu, mi-a facut plăcere să vorbim. Te-aş ruga să încheiem cu un gând... vers... pentru cititorii noştri...
- Aş încheia cu un fragment dintr-o poezie pe care o îndrăgesc mult:
Omorâţi luna !
Ea, palida, trista, romantica,
necurata fecioara,
numai ea e de vină pentru
ce ne-a mai rămas de iubit.
Ar prinde toamna de-o frunză,
Să-i strige : "Staaai ! tu,
iubire căruntă şi fulgerătoare,
mai ai o bucăţică de suflet
agăţată de pene."
Ce se mai poate iubi fără suflet?
Zbor
În lumina spumoasă a lunii
Două umbre rotunde
Se jucau de-a v-aţi ascunselea
După copacii încărcaţi de molii de argint.
Umbra cea mai plină, ce roşea mereu aerul
Se lipea de scoarţa copacului
Punând mâinile la ochi.
Cealaltă umbră, mai hotărâtă,
Cu fracul ei de-argint strălucitor,
Se năpusti asupra norilor adormiţi
şi-i spintecă cu-un trandafir...
Sângeriu, la fel ca ochii iepurilor
Ce luceau de după tufişuri
Cântând bucuroşi serenade.
Apoi luă fluturele de lapte din buzunar
şi începu a răzui cu aripile norul
Până ce se transformă într-o rochie pufoasă.
Atârnând-o de o creangă ca de un umeraş
O dărui umbrei gingaşe, ce roşi aerul din cap
Până în picioare.
Doi greieri mici îşi întinseră arcuşurile
la umbra unui fir de iarbă şi începură a cânta
romanţe...
umbra cu frac desena linii curbe, de aer sângeriu
şi, într-o clipită, îi dărui umbrei roşii un mănunchi
de mii de molii argintii.
S-au prins cu mâinile lor de aer şi au dansat printre
Nori, trezindu-i.
Se îmbrăţişară într-un ritm de tango argentinian
Apoi s-au aruncat într-un aer încărcat
de lumina spumoasă a lunii, însângerat de
miile de bucăţi de nori aprinse de spinul trandafirului...
zbor...
