Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Marionetele ONG

Răspunsul este foarte simplu şi nu se referă, aşa cum veţi fi tentaţi să credeţi, la bani, la sumele imense pe care capii ONG-urilor le obţin din aceste afaceri. Răspunsul stă în ceea ce reuşesc aceste organizaţii să-i transforme pe tineri: în M-A-R-I-O-N-E-T-E.

Trebuie să recunosc că eu sunt de-a dreptul îngrozită de copiii de vârsta mea, de şaptesprezece - optsprezece ani sau chiar mult mai mici, elevi de şcoală generală, care sunt cuprinşi de această febră: a înfiinţării organizaţiilor nonguvernamentale, a implicării în chestiuni instituţionale, a proiectelor. În ritmul ăsta o să clădim o ţară de proiectomani, o Românie a proiectelor. Dar nu asta e ceea ce mă înspăimântă cel mai tare, ci tinerii înşişi, această categorie a implicaţilor. Sunt din ce în ce mai mulţi şi este imposibil să nu-i recunoşti, pentru că îi definesc trei trăsături principale, care au dobândit statutul unei raţiuni de a fi. Şi asta ar trebui să ne cam dea fiori.

Cu riscul de a cădea în dizgraţia tinerilor care îmi vor citi editorialul, vă voi spune exact care sunt aceste trăsături: pupincurismul, lipsa de individualitate şi goana nebună, împinsă până la obsesie, după funcţii. Să mă explic. Pupincurismul se află într-o strânsă legătură cu această vânătoare după funcţii şi automat diplome, hârtiuţe, proiecte, dovezi ale puterii tale de implicare, fapt care atrage după sine pierderea individualităţii. Nu sunt deloc o adeptă încrâncenată a generalizărilor, însă aproape toţi tinerii pe care i-am cunoscut şi care activează în astfel de structuri trăiesc numai pentru a-şi pune la punct CV-urile. Nimic nu mai contează, pentru ei CV-ul a devenit mai sfânt decât Biblia. Iar unii ar face orice pentru asta, s-ar implica în orice proiecţel, oricât de mic, dar care, să ne fie cu înţelegere, contează în CV şi, evident, garantează funcţia. Şi, pe fondul acestei nebunii generate de organizaţiile nonguvernamentale, ei nu mai găsesc niciun sens trăirilor tipice vârstei - fie ele depresive sau euforice - dacă ele nu trasează preludiul unui proiect pe termen lung.

În fine, nu pot să ajung decât la următoarea concluzie sumbră şi anume că aceşti copii au tot ce le trebuie pentru a deveni cobai instituţionali şi pentru a nu simţi vreodată plăcerea libertăţii de a refuza coteriile societăţii.

Soluţii? Cu regret spun că până acum nu am găsit niciuna, şi tare îmi este teamă că în câţiva ani o să vedem în ziare titluri de genul "Primul ONG special creat pentru preşcolari", "Preşcolarii pot face acum parte dintr-un ONG" sau "Preşcolarii vor avea acces la proiecte în cadrul primului lor ONG", şi niciun copil nu va mai avea scăpare, toţi vor deveni marionete ONG, dresate de la trei ani.




Categorie articol: 

Like / Share

Comentarii