Nu ştiu cum a fost. Nu am simţit frica oamenilor care au prins comunismul, nu am simţit prea des sabia lui Damocles deasupra capului. Nu îmi amintesc să mă fi simţit vreodată urmărită, să îmi fie frică de anumite situaţii, să mi se impună anumite idei. Nu cred că mă pot imagina făcându-mi griji continuu pentru părinţii mei, nu cred că m-aş putea imagina îngrădită, nu mă văd aclamând ceva cu care nu sunt de acord. Nu mă văd visând la o portocală. Pur şi simplu nu-mi pot provoca un altfel de sentiment care să nu aducă puţin cu confuzia, tăcerea ori revoltarea. Probabil sunt incompatibilă memoriei unei perioade triste, probabil că m-am născut prea târziu pentru a simţi o dictatură tristă. Dar mă întreb dacă această dezamăgire pe care o simt în urma unei neputincioase empatizări este una personală sau nu. Câţi dintre cei ca mine ştiu când a fost Revoluţia şi ce a însemnat ea? Istoria din şcoli prezintă o listă cronologică de evenimente, povestirile cunoscuţilor se rezumă la "stăteam la cozi pentru o pâine" sau "elevii mergeau pe câmp". Sunt incompatibilă oricărei încercări de a compara tabloul de înainte şi cel de după. Privesc ruşinată spre noi, gândindu-mă la câţi oameni au avut curajul de a ieşi în stradă pentru că vroiau să încerce măcar gustul unei libertăţi dorite, imaginate, visate, de multe ori poate chiar simulate. Mă întreb câţi dintre tineri ar muri precum studenţii din acea vreme. Mă întreb câţi elevi ar rezista muncii fizice, ei care sunt obişnuiţi doar stresului intelectual. Mă întreb câţi dintre noi, cei născuţi după '89, ar putea rezista unei tensiuni de acest tip fără a gândi individualist, fără a se simţi incompatibili, ca şi mine. Probabil spiritul lor atât de înăbuşit, caracterul lor uman pus sub semnul întrebării i-a adus într-un stadiu primordial. Da, oamenii au ieşit din case, au protestat, au privit gloanţele pe lângă umerii lor. Privesc imagini de atunci ca pe o dovadă a forţei colectivităţii, pe care o simt necunoscută. Le privesc cu o oarecare înstrăinare, ca şi cum noi ne-am pierdut un curaj natural. Mă gândesc cu groază la faptul că simt încă infiltraţii în gândirea noastră, că vieţile unor oameni nu ne-au putut trezi dintr-o beţie a schimbării. Simt că am uitat pentru ce am îndrăznit să vorbim, să ridicăm privirea. Cred că ne-am pierdut în aceşti douăzeci de ani. Şi dacă am senzaţia că am prins măcar o idee din ceea ce înseamnă o revoluţie, nu reuşesc să văd progresul. Mi-aş fi dorit ca pe lângă schimbarea sistemului, oamenii să-şi amintească de ceea ce a însemnat o "viaţă grea" pentru mulţi pentru a se putea bucura de libertăţile lor, pentru a redeveni oameni, pentru a schimba condiţia de ţară mică a României. Nu vrem să ne amintim de torturi, de frică, de umilinţă şi astfel probabil că ne consolăm prin a ne minţi ruşinos că ne-am câştigat prin Revoluţie, că trăim o viaţă mai bună, că e mai bine, deşi nu cred că ştim să ne folosim de noi. Oare nu suntem capabili de o revoluţie contra propriilor noastre frustrări?
Sunt sigură că eu voi rămâne incompatibilă atât în faţa propriilor mele întrebări cât şi în ochii celor ce ştiu ce înseamnă înainte şi după. Mă mulţumesc încă în sinea mea cu o suflare postdecembristă şi mă întreb dacă vreo carte sau vreun comentariu scăpat îmi va putea descoperi o imagine compatibilă, care să pună cap la cap toate ideile fracturate, din păcate, ce se află pe lista de aşteptare a unui răspuns.
