Ei bine, într-o vară în care cea mai mare parte am fost o veritabilă legumă, am vrut să împing zilele repede, una dupa alta, aşa cum frunzăreşti foile unei cărţi, ca să ajung la fila unde aveam să reiau controlul asupra cuvintelor. Adică aici...
Că la un moment dat îmi intrase în obişnuinţă să îmi exprim gândurile în orice circumstanţe, e una. Dar că un aspect aparent nesemnificativ poate oricând să se transforme în câteva rânduri prin care să deschid ochii oamenilor, e cu totul altceva. După ce am experimentat un an în care fiecare cuvânt avea alt gust şi apoi o vară în care fiecare zi venea cu acelaşi aer, trag linie şi pot să spun că am învăţat că, dacă un anumit aspect din viaţă merită să fie transpus în cuvinte, atunci aşteptarea nu mai are niciun rost. Sunt sentimente pe care poţi să le redai în cuvinte în anumite momente, şi uneori ţi se dă o singură sansă. Dacă nu le pui pe hârtie la timp, cu tot cu acele impresii la cald care fac diferenţa, rişti să pierzi ocazia.
Am învăţat să fiu mai atentă la ce se întâmplă în jurul meu, să percep lumea altfel şi, de ce nu, să o înţeleg. Să fiu mai atentă la feţele oamenilor, la reacţiile şi gândurile lor, în alte cuvinte, la orice se poate transforma într-un articol. Toată experienţa asta înseamnă, pe de altă parte, deschidere, ancorare în societate, poate şi un pas spre maturizare sau o modalitate să îmi utilizez ideile într-un mod util pentru oamenii din jurul meu. Dacă stau bine să mă gândesc, e singura treabă pentru care m-am ambiţionat aşa vreodată şi pentru care am renunţat la altele mai importante doar ca să ştiu că în final o să iasă bine.
Iată-mă la începutul episodului 2.. tot ce pot să concluzionez e că nu îmi doresc să adun mai multe episoade decât "Tânăr şi neliniştit", dar îmi doresc ca la finalul fiecăruia, să pot afirma: misiune îndeplinită.
