La începutul lunii decembrie, Brăila a găzduit cea de-a VIII-a ediţie a festivalului "Zile şi nopţi de teatru la Brăila", derulată sub genericul "Mari poveşti, mari regizori". Sălile au fost pline, spectatorii încântaţi, aşa că se poate spune că a fost o reuşită. Un lucru remarcabil, având în vedere că teatrul este în reabilitare, că Sala Mare este indisponibilă, iar distanţa dintre cele două spaţii în care s-au prezentat spectacolele, Casa Tineretului şi Sala Studio, nu este de neglijat. Pentru a afla care este părerea organizatorilor despre această ediţie, am realizat un interviu cu managerul teatrului, regizorul Lucian Sabados.
"Arta", cel mai bun spectacol din selecţia 2014
- Cum vi s-a părut festivalul, a fost conform aşteptărilor?
- Eu cred că a fost o ediţie chiar mai bună decât cea de anul trecut, în condiţiile în care nu am avut la dispoziţie bijuteria de sală mare de spectacole. Şi spun acest lucru nu numai prin prisma unei coerenţe şi mai mari în susţinerea temei, "Mari poveşti, mari regizori", ci şi prin diversitate. Această calitate a fost remarcată de mai multe persoane. Nu a fost întămplător, şi nu a fost uşor pentru că fiecare teatru are propriul său program, iar din acest punct de vedere este chiar o reuşită că am stabilit ca în fiecare seară cele două spectacole să aparţină unor genuri diferite, atât ca încadrare, cât şi stilistic. Diversitatea a fost într-adevăr o ţintă, condiţia fiind calitatea, atât ca semnătură regizorală, cât şi ca performanţă actoricească.
- Care a fost spectacolul cu cea mai mare priză la public, aşa cum se vede din partea organizatorilor?
- Cred că spre "Artă" se duc voturile şi mă bucur foarte mult, pentru că este un spectacol pe care-l iubesc, care are aproape patru ani, dar mi-am dorit foarte mult să aduc acest spectacol şi iată, nu m-am înşelat o secundă. Sunt în acest spectacol trei actori minunaţi, dar mai ales regizorul Cristi Juncu, cel care a ştiut să facă totul să pară firesc, dar un firesc care se obţine foarte, foarte greu. Am ţinut sala pe marginea hohotelor de râs, dar publicul, foarte bun, a sesizat parodia care era de fapt, care punea în discuţie teme destul de grave, care, dincolo de râs, ne dau tuturor de gândit: fragilitatea prieteniei, snobismul şi preţiozitatea, impostura în artă. Foarte aproape pe aceeaşi treaptă este şi spectacolul nostru "Îndoiala", care a fost o surpriză pentru foarte multă lume. Textul este unul primejdios de tulburător şi de intimist, stabileşte în tine un dialog atât de rafinat şi de subtil încât nu are cum să nu te mişte, indiferent de pregătirea pe care o ai.
Acum este momentul unei extensii internaţionale a festivalului
- Cea mai mare neîmplinire a acestei ediţii?
- Dificultatea deplasării de la o sală la alta. Am respectat de fiecare dată spectatorii care voiau să ajungă la ambele spectacole. Nu au fost puţini brăilenii care au cumpărat bilete la ambele reprezentaţii în seara respectivă şi atunci era firesc să-i aşteptăm. În rest, nu au fost neîmpliniri majore, nu au fost accidente. Programarea în luna decembrie este una foarte riscantă şi, dincolo de munca noastră, a întregii echipe, puteau să se întâmple accidente, puteau să nu ajungă trupe din cauza vremii. Apoi condiţiile, faptul că teatrul este în reparaţii, au provocat neajunsuri, dar am avut parte şi de înţelegerea spectatorilor. La pauza spectacolului "Pescăruşul" erau grăbite şi voiau să meargă la toaletă şi două actriţe, dar la parter nu era decât o singură toaletă, iar coada era deja mare. Le-am luat pe sus, şi le-am dus, sub ochii spectatorilor, care făceau numai gesturi de prietenie şi simpatie, le-am dus deci repede sus în garsoniera în care locuriesc de ceva timp. Am povestit această întâmplare ca dovadă a prieteniei şi a recunoştinţei mele faţă de căldura şi prezenţa spectatorilor în fiecare seară, dar şi pentru faptul că au înţeles că ne desfăşurăm activitatea în condiţii atipice şi au trecut peste acest disconfort.
- Au venit gălăţeni sau spectatori din judeţele limitrofe la festival?
- Îmi este greu să spun, nu am făcut o asemenea evidenţă. Ce ştiu sigur este că au venit mulţi gălăţeni la reprezentaţia Galaţiului, lucru care s-a întâmplat şi anul trecut şi îl dau ca exemplu de fidelitate nouă brăilenilor. Ei au susţinut la un mod destul de vocal trupa şi ştiu sigur că şi brăilenii pot face asta.
- Aveţi în plan revenirea la formula internaţională?
- Nu mă dezic, primele două ediţii le-am vrut naţionale, pentru că am dorit ca acest festival să-şi recapete identitatea în mişcarea festivalieră. Când am venit, festivalul nu avea o coerenţă, aşa cum au fost primele patru ediţii, foarte riguros gândite de doamnele Doina Papp şi Veronica Dobrin. Când am venit eu, era oarecum pierdută identitatea şi în cele două ediţii am readus publicul lângă mine şi specialiştii de teatru, şi mi-am atins un prim scop, de a reimpune un format precis, riguros, subsumat unei teme. Acum este momentul unei extensii internaţionale. Admir ideea formidabilă de a gândi un format în zona balcanică, pentru că Brăila avea această posibilitate de a atrage greci, bulgari, macedoneni, turci. Nu ştiu dacă voi depăşi un cadru balcanic, dar cred că din respect faţă de ce-au făcut cei dinaintea mea, s-ar putea să fie strict balcanică. Nu este exclus însă să mergem mai departe, să invităm şi alte naţionalităţi reprezentate bine în Brăila.
Ciclicitatea vremurilor relansează şi poveştile
- Cu ce ne atrag poveştile? Am avut parte în festival de 15 poveşti, una mai frumoasă ca alta.
- Dincolo de modul de a spune o poveste, cred că este foarte important tâlcul poveştii şi adevărul etern uman, sâmburele de adevăr care determină o complicitate frumoasă între mine, ca spectator, şi artist care "face cu ochiul" şi stabileşte un dialog al unor contemporani. Dincolo de măşti regăseşti semenul care simţi că vrea să spună mai mult decât povestea. Am ales poveşti mai vechi, dar şi mai noi, contemporane. O poveste nu are vârstă, poate fi reluată, poate căpăta alte dezvoltări evenimenţiale, dar până la urmă fiinţa umană nu se schimbă şi această ciclicitate a vremurilor pe care noi o trăim relansează şi poveştile.
- Contează şi calitatea celui care spune povestea?
- Este decisivă.
- Şi atunci de ce fascinează şi poveştile prost spuse?
- Depinde de educaţia, de cultura fiecăruia. Nu vreau să fiu discriminator, pentru că ştiu oameni de foarte bună calitate intelectuală care acceptă ideea de telenovelă. I-am întrebat de multe ori cum rezistă, pentru că sunt poveşti simpluţe, dar probabil că adevărul uman, chiar dacă este spus comercial şi cu o calitate artistică discutabilă, atinge un anumit etaj, probabil cel senzorial, sentimental. Poate se regăsesc ca persoană în poveştile astea. Rămâne însă un drum lung între modul în care se spune o poveste şi alta. Poate să aibă aceeaşi temă şi să fie spusă ca în filmele de la Bollywood sau poate să fie spusă extraordinar. Nu am dreptul să judec pe nimeni. Noi avem un rol clar educativ, dar foarte rafinat şi subtil educativ, pentru că trebuie să ne insinuăm, foarte frumos, în viaţa fiecăruia.
Tinerii, din teama de a nu fi respinşi de anturaj îmbrăţişează falsele valori
- Cum se poate ajuta o persoană, fascinată de poveşti, să ajungă de la telenovelă la teatru?
- Prin ofertă! Trebuie şi o anumită deschidere din partea persoanei respective, dar oferta este secretul. Atâta timp cât o persoană are o pregătire medie şi o anumită fragilitate în construcţia ei ca persoană cultivată, există o lipsă de siguranţă a criteriilor estetice şi atunci când este bombardată cu acelaşi fel de informaţie pe toate posturile de televiziune, pe toate canalele mass-media i se induc aceleaşi false valori şi false reţete artistice, la un moment dat ea crede că aceasta este reţeta artei, culturii, pentru că este asediată. A doua explicaţie decurge cumva din prima, pentru că fiecare are un discernământ şi ştim să distingem între ceea ce vedem, dar acesta apare într-o fază ulterioară. De asemenea, depinde mult şi de anturaj. Sunt trist, pentru că mi-am dat seama că noi, în familie, încercăm să-i dăm copilului ce credem noi că este mai bun, în mod subtil, nu să-i băgăm pe gât. Dar în momentul în care copilul zboară din cuibul familiei, devine nesigur de calităţile lui umane şi educaţionale. Unii sunt chiar foarte descoperiţi şi devin subjugaţi de anturaj. Din teama de a nu fi respinşi de anturaj îmbrăţişează falsele valori, discutabile, ale anturajului. Fenomenul de turmă există, discernământul dispare în momentul în care există presiunea anturajului. Nu sunt foarte multe soluţii, dar atât timp cât fiecare dintre noi ne punem întrebări şi spunem lucrurilor pe nume cred că mai avansăm puţin.
- Acum ceva timp aţi spus că nu prea mai aveţi priză în şcoli. Există un plan de luptă împotriva indiferenţei elevilor?
- Da. Dincolo de numeroasele satisfacţii referitoare la cum a primit publicul brăilean selecţia mea, rămâne această apăsătoare situaţie: ce poţi face pentru tineri? Aici apare un paradox. Eu sunt într-adevăr foarte, foarte impresionat de calitatea învăţământului brăilean. Când am venit eu în 2013 nu aveam date despre performanţe, am înţeles că este o serie lungă, nu sunt rezultate apărute din neant. Şi atunci devin foarte circumspect şi nu reuşesc să înţeleg cum se îmbină un învăţământ de mare calitate, competitiv la nivel naţional şi nu de puţine ori internaţional, cu lipsa lor de aderenţă faţă de eforturile importante pe care le facem noi, Teatrul "Maria Filotti". De exemplu "Leonce şi Lena", care se adresează chiar tinerilor, este o poveste reinterpretată în termenii, umorile, spiritualitatea şi senzualitatea tinerilor. O poveste de dragoste cu cap şi coadă, spusă în termenii epocii actuale, şi cu toate acestea greu îi atragem. Sunt într-adevăr puţin îngrijorat. Am avut o postare provocatoare în care îi invitam pe tineri la "Camera albastră". I-am aruncat mănuşa unei olimpice de la "Murgoci", Mădălina Iacob, cu care sunt prieten pe Facebook, dar şi unei alte eleve, de la "Bălcescu". Le-am spus să vină la teatru să vadă ce jucăm, să vorbească şi cu colegii lor mai mari, să le povestească cum erau sălile arhipline. E adevărat, era perioada lui Afrim, dar atunci erau săli pline la multe alte spectacole. A doua zi erau mai mulţi copii în sală. De la începutul anului viitor vom face o caravană săptămânală. Doi-trei colegi actori cu care să mergem în fiecare colegiu provocând întâlniri neconvenţionale cu ei să vedem aşteptările lor, ce-şi doresc ei.
