Îmi place să cred că oamenii care se lasă adunaţi cu forţa sau care pot fi convinşi cu 20, 30 sau 100 de lei nu vor avea cuvântul decisiv la alegerile din noiembrie. Poate mă amăgesc singur, dar îmi place să cred că suta aia de lei, pe care şi altcineva, în urmă cu vreo 25 de ani, o flutura de la o tribună unei adunări populare de susţinere, nu va însemna nimic pe 2 sau pe 16 noiembrie.
Îmi place să cred că balanţa nu va fi înclinată de cei cu câteva clase, de cei care aşteaptă doar pomana de la stat ori de la primar, de cei aflaţi într-o permanentă zi liberă, de cei care nu fac diferenţa între minciună şi realitate, între promisiuni şi realizări, între propagandă şi bună-credinţă, între manipulare şi propria convingere. Îmi place să cred că factorul decisiv nu va fi reprezentat de cei care vin la Bucureşti cu autocarul pentru că aşa li s-a spus sau pentru că vor să vadă Capitala ori Arena Naţională, de cei care pot fi convinşi să meargă la "o plimbare" pentru Antena 3 şi pentru patronul său ori de cei care, în ignoranţa lor, se lasă cumpăraţi cu nişte sticle de ulei, doi mici şi-o bere.
Şi chiar îmi place să cred că oamenii încep să vadă dincolo de ceea ce un aparat întreg de propagandă le arată şi să înţeleagă că a umple un stadion cu 70.000 de "susţinători", aduşi acolo cu mii de autocare din toată ţara, costă cam cât vreo două spitale ultramoderne. Sau îmi place să cred că măcar au realizat, în drumul lor din fundul ţării spre Bucureşti, că n-au întâlnit niciun kilometru de autostradă care să le facă deplasarea mai puţin lungă şi obositoare.
Iar peste toate acestea, îmi place să cred că, şi de vor veni la vot toţi cei de mai sus, ceilalţi vor realiza, la rândul lor, că statul acasă chiar nu este o soluţie şi că se vor prezenta şi ei, cu toţii, la urne. Măcar să ştim în ce ţară trăim şi câte motive avem să fim mândri de asta.
