Se pot spune multe despre cei 10 ani de mandat ai lui Traian Băsescu. Prea multe pentru a putea fi cuprinse într-un text ca acesta. Contează însă imaginea generală lăsată - evident, şi aceasta una discutabilă şi interpretabilă, în funcţie de percepţia fiecăruia.
Mulţi oameni şi-au pus speranţe uriaşe în Traian Băsescu, atunci când l-au făcut preşedinte, spre ciuda şi surprinderea lui Adrian Năstase, care se şi vedea primul om în stat. Evident, pe foarte mulţi a şi dezamăgit, chiar şi pe cei mai înfocaţi susţinători ai săi. Momentele de autosuficienţă arogantă, gestionarea măsurilor nepopulare aplicate în 2010 (deşi, cine poate fi obiectiv recunoaşte că erau absolut necesare), asigurarea pentru propria fiică a unui post de europarlamentar, ratarea intrării în Schengen în 2011 din cauza cetăţeniei acordate în masă moldovenilor de peste Prut, episodul Arafat, care a dus la venirea la Guvernare a lui Ponta, susţinerea făţişă a Elenei Udrea la preşedinţie în urmă cu o lună sunt marile bile negre pe care le-a adunat Traian Băsescu în cei 10 ani de mandat.
A avut însă şi multe bile albe: a urmărit interesul general al ţării, a creat României o imagine a unei democraţii autentice în faţa cancelariilor occidentale, a ştiut să ţină piept maşinăriei infernale de intoxicare a PSD-ului (plus partidele sale satelit), oricine s-a aflat în fruntea sa, a ştiut să spună răspicat tot ceea ce a avut de spus şi să dea peste nas oricărei aroganţe venite inclusiv de peste graniţă, a ştiut să se impună şi nu s-a lăsat învins de caracatiţa comunisto-securistă, aşa cum a făcut-o Emil Constantinescu.
Dar cel mai important lucru este acela că a asigurat Justiţiei avântul pe care îl are azi, în primul rând în lupta împotriva corupţiei şi a mafiei economico-politico-financiare. Nu este perfectă, încă mai are multe de făcut, de îndreptat şi de îmbunătăţit, dar imaginea de azi a Justiţiei, reprezentată cu tot mai mare cinste de DNA, dar şi de DIICOT (în ciuda dosarului propriului său fost şef, Alina Bica) i se datorează, în cea mai mare parte, lui Traian Băsescu. Şi nu e puţin lucru.
Recunosc - şi nu m-am ferit niciodată s-o spun - că în 2004 am votat cu toată inima pentru Traian Băsescu. Consider că nealegerea lui Năstase în 2004 a evitat aruncarea României într-o epocă mult mai sumbră decât a fost, cu bune şi rele, „era Băsescu", la fel cum s-a întâmplat şi acum, prin nealegerea lui Ponta. Personal, n-am avut foarte mari aşteptări de la Băsescu. Dar recunosc că atunci, în 2004, când am stat vreo 8 ore la coadă la o secţie de vot, mi-am dorit să-l văd pe Năstase acolo unde ştiam că-i era de fapt locul: nu la Cotroceni, ci într-o puşcărie. Era nu doar plăcerea mea vinovată de la acel moment, ci un semn al dreptăţii şi al firescului. Era acea speranţă că lucrurile în România ar putea intra, încet-încet, pe făgaşul normal. Timpul a trecut şi, pe lângă deziluziile oferite de preşedintele-jucător, a venit în cele din urmă şi semnul de normalitate: Adrian Năstase chiar a ajuns la închisoare. Nici n-a mai contat pentru cât timp. Iar speranţele de intrare a României pe o traiectorie a Justiţiei au început să se înmulţească: zeci de miniştri şi parlamentari, zeci şi sute de afacerişti dubioşi, sute de procurori şi judecători, zeci de primari, zeci de baroni locali - toţi având un singur numitor comun: corupţia. Pentru mine, tot ceea ce a urmat după Năstase au fost nişte bonusuri de neimaginat - şi o să amintesc doar câteva nume: verii Becali, Copos, Remeş, Mureşan, Mischie, Cătălin Voicu (deputat), Antonie Solomon (primar Craiova), Mircia Muntean (deputat), Dan Pasat (deputat), Vântu, Fenechiu, Sorin Apostu, Ritzi etc etc etc. Culmea, sunt atât de mulţi, încât mi-ar trebui un spaţiu dublu de tipar. Plus Dosarul Retrocedărilor de păduri, Dosarul Bica, Dosarul Microsoft etc etc etc. Plus Voiculescu - 10 ani cu executare şi confiscarea averii! Şi mai urmează. Tăvălugul e deja pornit şi nu cred că mai poate să-l oprească cineva. Dacă ţara se curăţă de flagelul corupţiei - strâns legat şi de evaziune, şi de lumea interlopă - atunci România chiar va progresa exponenţial. Uitându-mă în urmă, pot spune cu mâna pe inimă: Traian Băsescu nu numai că şi-a îndeplinit misiunea pentru care eu l-am votat, ba chiar mi-a depăşit orice aşteptări pe care le puteam avea de la un preşedinte.
