Dar nu despre investiţiile din spitalele noastre vreau să vă vorbesc astăzi. Altă problemă mă macină. Şi anume, că toate aceste persoane, indiferent cât de complicată ar fi fost intervenţia, în cel mult 10-12 zile, toate s-au întors acasă. Cu automobilul, cu trenul, cu o salvare privată într-un caz mai grav, fără excepţie, toţi şi-au asumat anumite riscuri pentru a reveni cât mai repede la familie.
Cum e drumul spre casă? Vă pot povesti din proprie experienţă. Greu, ce-i drept, dar nu imposibil. Eu, de exemplu, la numai 6 zile după intervenţie, şi nu a fost deloc uşoară, am urcat în maşină. Nu îmi doream decât să ajung cât mai repede în camera mea. N-aş mai fi rezistat nici psihic, nici financiar să mai stau în spital, în ciuda siguranţei şi atenţiei pe care mi-o acordau cadrele medicale. Aşa că, pe bancheta din spate, sprijinită cu perne, cu sticla de ceai la îndemână, cu numărul de telefon al medicului pe apel rapid şi cu maxim 60 km/h, cu opriri dese şi pastile care să mă ajute să nu resimt atât de acut sutele de gropi de pe şoselele patriei, am ajuns. A durat mai bine de 5 - 6 ore drumul acesta, dar odată ajunsă acasă, nimic n-a mai contat. Categoric, spitalul tot spital rămâne şi n-aş mai fi stat o secundă în plus faţă de minimul necesar.
De aceea, oricât m-aş strădui, chiar nu-l înţeleg pe Victor Ponta. Pentru ce naiba să stea atâtea zile într-un spital, chiar şi de lux să fie el, când pentru recuperare, oricât de grea ar fi, nimic nu poate înlocui prezenţa celor dragi şi confortul locuinţei tale? Bineînţeles, fac excepţie cazurile extrem de grave, dar, să mă ierte Dumnezeu!, o banală operaţie la genunchi nu poate fi inclusă în categoria aceasta. Pe bune, şi pe jos aş fi plecat acasă şi tot n-aş fi stat aiurea într-un spital, indiferent unde, indiferent care, numai dintr-un moft. Pentru că, să fie clar, nimic nu justifică medical rămânerea lui în Turcia. Nu o spun eu, o spun medicii specialişti. Iar lălăiala asta, amânarea stupid motivată (linişte, odihnă), pierderea fără rost de vreme, secretomania că vine azi, că vine mâine, că vine sâmbătă, denotă un mare prost gust, indolenţă şi nesimţire.
Serios, nu-i în regulă! Nici măcar teama de DNA sau de nu mai ştiu cine ori ce nu justifică "prizonieratul" acesta autoimpus. La urma urmei, dacă ar fi să fie ceva, inevitabilul tot se va produce. Bărbăteşte, cred eu, ar fi să-şi asume deznodământul. Indiferent care ar fi acela. Oricum nu va putea rămâne la nesfârşit un oarecare "pacient român" dintr-un spital turcesc.
