Câteodată răbufnim şi ne promitem schimbarea, ne ambiţionăm să râdem în nas acestei lumi care ne dezumanizează, care doar ne alimentează neputinţa şi frustrările, dar vârtejul apăsărilor ne cuprinde din nou şi uităm tot ce-am jurat. Picăm involuntar în capcana întinsă cu atâta măiestrie - uneori de noi, alteori de cei din jur - şi uităm că am promis că ne vom concentra pe ceea ce e important: mulţumirea şi respectul de sine.
Dar cum să nu-ţi uiţi visurile când eşti atât de preocupat de ce o să pui a doua zi pe masă, de cum o să-ţi plăteşti dările, ratele, de neputinţa de a face mai mult pentru copiii sau părinţii tăi! Între casă şi serviciu, asaltaţi de miile de probleme cotidiene, am devenit parcă nişte roboţi care executăm doar nişte ordine impuse, uneori de noi, alteori de alţii, dar cel mai des de societate. O societate strâmbă, obsedată să ne ţină permanent ocupaţi cu lucrurile acestea mici, mici de tot. Ne zdrobim zilele şi nopţile de teama de a nu ne îmbolnăvi, de a nu ne chivernisi cum trebuie veniturile, de a nu eşua, de a nu păţi ceva, orice - de la a fi buzunărit în tramvai sau muşcat pe stradă de un câine, până la cea mai mare catastrofă naturală - inundaţii, viscole, cutremure. Temeri care ne secătuiesc şi ne sporesc senzaţia de nesiguranţă.
Ne simţim nişte ghinionişti ai sorţii. Şi asta pentru că noi nu trăim. Noi doar respirăm. Uneori chiar cu teama de a nu ni se pune impozit şi pe asta.
Iar lor le convine să ne ţină în chingi, aşa. De aceea ţes şi ţes, fără oprire, în jurul nostru, ca nişte păianjeni ordinari, o plasă plină de minciuni, promisiuni deşarte, acuzaţii şi lamentări, care ne strânge, ne strânge, din ce în ce mai tare. Asta şi urmăresc, să ne ţină închişi în această casă mică de păianjen, astfel încât, mult prea ocupaţi să ne desfacem din strânsoare, să nu avem putere şi răbdare să vedem esenţialul - mizeriile lor.
Eu, robotul, însă, mă răzvrătesc. Tabla ruginită în care m-au silit să-mi transform visele începe să zornăie. Din ce în ce mai tare. Cu cât ei mă sufocă mai mult în strânsoarea pânzei, cu atât eu îmi doresc să scap. Lângă mine simt cum un alt robot se răzvrăteşte. Şi încă unul, şi încă unul. Din afara pânzei ei nu văd, noi, roboţii, din interior, da: cu cât pânza se strânge, cu atât minciunile şi mizeriile se apropie tot mai mult unele de altele. Periculos de mult. Iar când minciunile şi mizeriile vor fi suficient de aproape unele de altele, probabil nu va mai conta nici ce punem pe masă, nici ce va face copilul la şcoală sau tatăl ori mama în spital, nici câţi câini sunt pe stradă sau şuţi prin tramvaie. Când cuţitul va ajunge la os, din tot zbuciumul nostru zilnic, din toate frământările acestea, va rămâne doar revolta.
