"Cea mai buna definitie care s-a dat vreodata poeziei lui Bacovia a exclamat-o prietenul meu George Hagiu: «Bacovia e o drojdie de Eminescu!». Nu ma mira citusi de putin faptul ca aproape nu a fost remarcat la aparitia cartilor lui si nici faptul ca George Calinescu il bagatelizeaza in Istoria literaturii romane.
Adevaratul fenomen nu a fost fenomenul Arghezi, ci fenomenul Bacovia. Adevaratele Romante pentru mai tirziu nu le-a scris Minulescu, ci Bacovia. Poemele luminii nu le-a scris Lucian Blaga, ci Bacovia, iar Jocul secund nu l-a scris Ion Barbu, ci Bacovia.
Acesti patru mari poeti de dupa Bacovia nu au facut altceva decit sa pregateasca o mai dreapta intelegere si mai profunda a poeziei bacoviene, care, la rindul ei, cristaliza la nesfirsit spiritul eminescian."(Nichita Stanescu)
Desi pare un pic flamboyanta, aceasta asertiune a lui Nichita, practic, rezolva metafizic coeziunea spiritului poeziei romanesti pina la momentul intrarii in functiune a saizeciului si a individualitatilor lui. Coercitia a fost facuta pina la momentul optzeci. Mai departe aveau sa se ocupe, cu exceptia citorva nume majore in critica, cum ar fi Marin Mincu, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, chiar aparatul critic al optzeciului, insa mult mai pragmatic, mult mai terre a terre. Chiar si atunci cind se refera la literatura de la inceputul secolului XX pina in prezent.
Ca si in arte, si in toata literatura romaneasca modernitatea din poezia romaneasca sufera de o fractare in doua perioade: cea precedata de simbolism si generata fiind de ofensiva lui E. Lovinescu, dar nu numai prelungit pina la 1948, ci si retrezit la viata de neo-modernismul anilor 60-702. Mircea Cartarescu, in decalogul sau Postmodernismul romanesc, distinge in mod similar formarea si dominarea canonului modernist impartindu-l in : Primul modernism si al doilea modernism. Primul, de sorginte lovinesciana, supus unei luciditati liberale si tolerante manifestate critic atit in probleme socio-politice cit si culturale, al doilea situindu-l intre 1962-1971 cu "o inertialitate" pina spre 1977. Daca prima perioada, asadar primul modernism, este o culme a suprapunerii cu Europa la nivel de structuri si institutii cit si politic si economic, cu Eugen Lovinescu perfectind teoria formelor fara fond a lui Maiorescu prin teoria sincroniei, cel de-al doilea modernism reprezinta o repliere pe valorile instaurate in prima perioada, datorata, in cele din urma, lipsei coordonatelor precise de canon (dupa Nicolae Manolescu: valoarea, succesul si amalgamul eterogen) mai degraba mizindu-se in proletcultism pe ultima componenta.
Pentru aceasta a doua perioada, Mircea Cartarescu foloseste termenul de "deschidere inchisa". El mai adauga un element important de stiut: si anume ca fractura reala a culturii romanesti din anii '50 a fost inchisa nu prin fenomenul natural de ardere a etapelor si sincronizare cu modelele contemporane ale lumii vestice, ci prin revenirea in actualitate a modelelor autohtone din perioada interbelica. Modernismul redescoperit dintre razboaiele mondiale era chiar modern in comparatie cu esecurile de "gaura neagra" culturala a deceniului 5. Sigur ca aici avem doua pozitii care ne intereseaza ca perceptie critica: cit de bine a fost sa se replieze lumea critica la valorile modernismului autohton sau european versus abordarea situatiei europene postbelice si o a doua pro: cit inca era nevoia stricta de reinnodare a traditiei de care literatura si arta din spatiul romanesc fusese atit de brutal privata. Modelele apartinatoare modernitatii coroborate cu actiunea tinerilor scriitori care este reactiva, recuperatoare si (re)integratoare dau de inteles nevoia reinnodarii din fractarea atit de brusca cu modernismul interbelic. Dar si citiva dintre ei depasesc modelele modernismului si "se depasesc si pe ei insisi". Ca generatia '60 a intrat in tromba cu structuri de expresionism de tip Blaga sau ermetism de tip barbian ulterior avind sa isi definitiveze propriile pattern-uri de functionare stilistica si imaginala, de dinamica a limbii si de balans vast, fluidizind-o, face ca avantajul pe care il detine sa fie unul de inchegare, pentru ca nu inseamna ca decalajul de sincron este atit de mare si nici atit de nociv atita vreme cit se pune problema actiunii recuperatoare si revigoratoare a literaturii si artei romanesti. Iata un lucru esential: de ce in ciuda acestei fractari, era necesara reluarea motivelor, a modelelor si a structurilor iesite din constiinta publicului dupa o perioada atit de neagra, in izolare informationala si ideologica. Pentru o mai riguroasa continuitate trebuia sa se intimple aceasta recuperare tocmai ca generatia deceniului sase sa isi asigure un rol de Janus si de asumare in acelasi timp de recuperare din trecut si de continuitate pentru ce avea sa apara ca o a doua deschidere si impreuna cu continuitatea necanonica si mai mult filiala sa isi asume rolul de inhaitare in sincron cu trend-urile culturii vestice: generatia '80.
Adevaratul fenomen nu a fost fenomenul Arghezi, ci fenomenul Bacovia. Adevaratele Romante pentru mai tirziu nu le-a scris Minulescu, ci Bacovia. Poemele luminii nu le-a scris Lucian Blaga, ci Bacovia, iar Jocul secund nu l-a scris Ion Barbu, ci Bacovia.
Acesti patru mari poeti de dupa Bacovia nu au facut altceva decit sa pregateasca o mai dreapta intelegere si mai profunda a poeziei bacoviene, care, la rindul ei, cristaliza la nesfirsit spiritul eminescian."(Nichita Stanescu)
Desi pare un pic flamboyanta, aceasta asertiune a lui Nichita, practic, rezolva metafizic coeziunea spiritului poeziei romanesti pina la momentul intrarii in functiune a saizeciului si a individualitatilor lui. Coercitia a fost facuta pina la momentul optzeci. Mai departe aveau sa se ocupe, cu exceptia citorva nume majore in critica, cum ar fi Marin Mincu, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, chiar aparatul critic al optzeciului, insa mult mai pragmatic, mult mai terre a terre. Chiar si atunci cind se refera la literatura de la inceputul secolului XX pina in prezent.
Ca si in arte, si in toata literatura romaneasca modernitatea din poezia romaneasca sufera de o fractare in doua perioade: cea precedata de simbolism si generata fiind de ofensiva lui E. Lovinescu, dar nu numai prelungit pina la 1948, ci si retrezit la viata de neo-modernismul anilor 60-702. Mircea Cartarescu, in decalogul sau Postmodernismul romanesc, distinge in mod similar formarea si dominarea canonului modernist impartindu-l in : Primul modernism si al doilea modernism. Primul, de sorginte lovinesciana, supus unei luciditati liberale si tolerante manifestate critic atit in probleme socio-politice cit si culturale, al doilea situindu-l intre 1962-1971 cu "o inertialitate" pina spre 1977. Daca prima perioada, asadar primul modernism, este o culme a suprapunerii cu Europa la nivel de structuri si institutii cit si politic si economic, cu Eugen Lovinescu perfectind teoria formelor fara fond a lui Maiorescu prin teoria sincroniei, cel de-al doilea modernism reprezinta o repliere pe valorile instaurate in prima perioada, datorata, in cele din urma, lipsei coordonatelor precise de canon (dupa Nicolae Manolescu: valoarea, succesul si amalgamul eterogen) mai degraba mizindu-se in proletcultism pe ultima componenta.
Pentru aceasta a doua perioada, Mircea Cartarescu foloseste termenul de "deschidere inchisa". El mai adauga un element important de stiut: si anume ca fractura reala a culturii romanesti din anii '50 a fost inchisa nu prin fenomenul natural de ardere a etapelor si sincronizare cu modelele contemporane ale lumii vestice, ci prin revenirea in actualitate a modelelor autohtone din perioada interbelica. Modernismul redescoperit dintre razboaiele mondiale era chiar modern in comparatie cu esecurile de "gaura neagra" culturala a deceniului 5. Sigur ca aici avem doua pozitii care ne intereseaza ca perceptie critica: cit de bine a fost sa se replieze lumea critica la valorile modernismului autohton sau european versus abordarea situatiei europene postbelice si o a doua pro: cit inca era nevoia stricta de reinnodare a traditiei de care literatura si arta din spatiul romanesc fusese atit de brutal privata. Modelele apartinatoare modernitatii coroborate cu actiunea tinerilor scriitori care este reactiva, recuperatoare si (re)integratoare dau de inteles nevoia reinnodarii din fractarea atit de brusca cu modernismul interbelic. Dar si citiva dintre ei depasesc modelele modernismului si "se depasesc si pe ei insisi". Ca generatia '60 a intrat in tromba cu structuri de expresionism de tip Blaga sau ermetism de tip barbian ulterior avind sa isi definitiveze propriile pattern-uri de functionare stilistica si imaginala, de dinamica a limbii si de balans vast, fluidizind-o, face ca avantajul pe care il detine sa fie unul de inchegare, pentru ca nu inseamna ca decalajul de sincron este atit de mare si nici atit de nociv atita vreme cit se pune problema actiunii recuperatoare si revigoratoare a literaturii si artei romanesti. Iata un lucru esential: de ce in ciuda acestei fractari, era necesara reluarea motivelor, a modelelor si a structurilor iesite din constiinta publicului dupa o perioada atit de neagra, in izolare informationala si ideologica. Pentru o mai riguroasa continuitate trebuia sa se intimple aceasta recuperare tocmai ca generatia deceniului sase sa isi asigure un rol de Janus si de asumare in acelasi timp de recuperare din trecut si de continuitate pentru ce avea sa apara ca o a doua deschidere si impreuna cu continuitatea necanonica si mai mult filiala sa isi asume rolul de inhaitare in sincron cu trend-urile culturii vestice: generatia '80.
