După un sfert de secol în care oraşul de la Dunăre a vegetat, ca în povestea cu frumoasa din pădurea adormită, brusc, s-a trezit la realitate, iar lucrurile au început să prindă contur. Sute de brăileni şi-au dat întâlnire pe reţelele de socializare, au renunţat să mai mănânce popcorn în faţa televizoarelor la ora emisiunilor de ştiri şi au ieşit, pentru prima dată după decembrie 1989, să scrie o pagină de istorie contemporană. Şi nu am fost puţini. Aproape 1.500 de persoane am demonstrat pe străzile urbei şi alte sute ne-au fost alături, din autoturisme, de la balcoane sau din faţa porţilor pe unde treceam: de la esplanada Dunării până la Catedrala Mântuirii Neamului din Barieră şi înapoi, pe Calea Călăraşilor, până în Centrul Vechi, în Piaţa Traian, pe strada Mihai Eminescu până la Bulevardul Alexandru Ioan Cuza şi înapoi pe platoul din faţa Primăriei şi Prefecturii....pe Calea Călăraşilor, Şoseaua Buzăului, până la Spitalul Judeţean de Urgenţă, pe strada Caraiman, unde este casa părintească a lui Andrei Bucă, tânărul mort în incendiul COLECTIV şi din nou pe platoul întunecat din faţa Primăriei. O adevărată mişcare de forţe. Sute de brăileni cu steaguri fluturânde şi cu copiii în braţe au mişunat în tot oraşul în seara de 4 noiembrie, în semn de solidaritate cu victimele genocidului de la Bucureşti, dar şi pentru o schimbare ce tocmai începuse, prin căderea Guvernului Ponta. Tot timpul, însă, luminile de la Primăria şi Prefectura Brăila au fost stinse. Pe platou, luminau doar candelele aprinse pentru tinerii arşi de vii în clubul bucureştean. Poate că tocmai acest aspect ne-a înverşunat să revenim de câteva ori pe esplanadă. Şi, totuşi, de ce a fost cufundat în întuneric Palatul administrativ din Brăila, miercuri seara? Cât se mai doreşte ca oraşul ăsta să rămână în întuneric?
