O carte masivă de aproape 600 de pagini tipărită de curând la Editura Humanitas, intitulată „Mărturii despre Eminescu" adună cam tot ce e fundamental în acest domeniu. Rezultă o carte dominată - cum era şi firesc - de fragmentarism. Dispuse cronologic, pe criteriul referirii la viaţa poetului, aceste „amintiri" alcătuiesc un formidabil „puzzle" care recompune ca într-un roman faulknerian cu focalizare multiplă una din biografiile care încă obsedează conştiinţa românească.
O primă constatare: contemporanii au trecut nepăsători sau aproape nepăsători pe lângă el. De-abia la câteva luni după moartea poetului redactorii revistei „Familia", unde debutase în 1866, cereau imperativ contemporanilor: „Scrieţi amintiri!". Providenţială idee! Câţiva din cei care au stat o vreme în preajma lui Eminescu s-au apucat să depene amintiri. Scriitorii vremii, cu excepţia lui Maiorescu, nu ţineau jurnale. Aşa că amintirile scrise după câteva decenii de la „timpul trăirii" sunt marcate de haloul imens dat de ceea ce a devenit între timp Eminescu. A rezultat o sumă de texte care, adunate, formează cam o mie de pagini. Că e mult sau e puţin, doar bunul Dumnezeu ştie. În antologiile anterioare publicate mai ales în perioada comunistă o parte din astfel de amintiri erau publicate sub un titlu nedrept: „Ei l-au cunoscut pe Eminescu". Să fie adevărat că „l-au cunoscut" sau doar „l-au văzut", au avut norocul să stea o vreme în preajma lui şi târziu, când deja în mentalitatea publică se constituise „mitul Eminescu" să depună mărturii?
Abia atunci au înţeles că în biata noastră grădină plină cu iarbă măruntă căzuse un meteorit ... (idee G. Ibrăileanu). Despre operă, în ultimii ani, nu s-a publicat mai nimic. Motoarele hermenauticii au stat. Un singur mare eveniment: finalizarea marelui proiect propus la începutul anilor 70 de C. Noica: tipărirea „Caietelor". În rest, mai nimic. Oricât ai căuta pe rafturi, nu dai de vreo mare analiză nouă a operei. Azi, avem un Eminescu sărăcit, fără aripi. Intuiţia lui Gh. Anghel, autorul statuii poetului din faţa Ateneului român are un tâlc adânc, o mare metaforă în bronz, de o mare actualitate: un înger căzut, cu aripile zgribulite, strânse, privind îngăduitor pământenii... Cert lucru, azi receptarea operei lui Eminescu este în declin. Deşi este enzima cea mai hrănitoare de sub rădăcinile operelor marilor noştri poeţi tradiţionalişti sau moderni - G. Coşbuc şi O. Goga îl au în genă, sub structurile operelor poetice ale lui Arghezi, Blaga, Barbu, Nichita Stănescu stă, hrănitor ca un mit, Eminescu - unii îl socotesc doar un poet al secolului al XIX-lea, un poet fără mesaj pentru secolul al XX-lea.
În mod normal, credem că ori încotro s-ar îndrepta destinul nostru ca neam, Eminescu trebuie consultat cum consultă marii călători steaua polară. Îl urmăm sau nu îl urmăm, aceasta este o altă poveste. Fiecare epocă dă măsura sa raportându-se la Eminescu. Cum vorbeşti despre Eminescu, acela eşti. Trăim un fenomen ciudat de tranzitivitate. Eminescu a devenit doar un pretext. De fapt vorbim despre noi, despre obsesiile noastre, despre bolile spiritului pe care omul contemporan le încercă. Nu mai interesează acea viziune asupra biografiei care a făcut posibilă opera, adică acea biografie în spirit călinescian exprimată în „Viaţa lui Eminescu", ci una sumbră, a scenariilor scandaloase, a complicităţilor de tot felul, a mizeriilor care se leagă „de o palmă de ţărână". În cele câteva cărţi publicate în ultimii ani Eminescu are o biografie underground, mult mai complicată, mai plină de detalii şi scenarii, de scandaluri şi dedesubturi pe care contemporanii nu numai că nu le-au văzut, dar nu şi le-au imaginat vreodată.
Contemporanii nu au văzut mai nimic sau au văzut puţin şi strâmb. Târziu, după câţiva ani, când omul Eminescu nu mai făcea umbră pământului, au depus mărturii. Eminescu nu a fost un om cu mască. Dimpotrivă, i-a fost dată cea mai severă infirmitate pe care o poate avea un om în spaţiul românesc: a ieşit în for fără mască. De aceea a devenit vulnerabil, a devenit ţintă, uşor de lovit, uşor de batjocorit, ca albatrosul lui Baudelaire căruia, pe puntea corabiei, marinarii, ca să râdă de el, îi puneau în cioc o pipă...
Eminescu a trăit relativ puţin. Activitatea literară se întinde puţin peste 13 ani. Numai Panait Istrati, dintre cei mari, îi mai e pe măsură. La evocarea destinului literar al lui Arghezi, Sadoveanu, Agârbiceanu - ca să nu enumerăm decât pe câţiva dintre cei mari - participă câteva generaţii de martori. Contemporanii, cei care l-au „văzut" pe Eminescu depun mărturii până prin anii 20 ai secolului trecut, adică la trei decenii de la moartea poetului. Ioan Slavici povesteşte prin anii 20 întâlnirile de la Viena cu Eminescu din preajma anului 1870. Între „timpul trăirii" şi „timpul mărturisirii" se aşează o jumătate de veac. Mai putem vorbi de fidelitatea amintirii? Mai putem vorbi de exactitatea replicilor? Totul pare mai degrabă un remake biografic, o privire în urmă, găsind, din perspectiva prezentului, semne în trecut.
Credem că sensul nu mai e al amintirii exacte şi precise cât mai ales al imaginării amintirii. Nu mai e o amintire „în litera" evenimentelor cât mai ales o „amintire" în spiritul lor. Cu toţii au văzut doar „umbra" sa, adică ceea ce e efemer şi banal într-o existenţă, mărunţişuri care nu sunt purtătoare de mari semnificaţii, iar „arheul", matricea unică a fiinţei, ca-n „Sărmanul Dionis", a fost „văzută" cu adevărat doar de câţiva iniţiaţi, singurii pe măsură. Maiorescu, în primul rând, apoi Caragiale fac cele mai subtile portrete. De asemenea, Ioan Slavici are intuiţia bună a celui care i-a stat în preajmă un deceniu şi jumătate. Astăzi viaţa lui Eminescu este o permanentă balansare între legendă şi adevăr. Contemporanii au observat că avea mâinile „mici, ca ale mamei", părul lung şi negru-corb, natura „herculeană". Unii remarcă un fapt banal: „avea păr pe picioare", alţii, că avea „platfuss". Câţiva îşi amintesc ghersul poetului. Îi plăcea să cânte doine şi mai ales balada „Andrii Popa". Unii îşi amintesc că la 14 ani „bea vârtos, numai vin", alţii îl văd „sănătos ca piatra": nu fuma, nu bea, nu juca cărţi. Iubea nespus ficţiunile. La Blaj se împrieteneşte numai cu „măgărarul" de la seminar deoarece acesta ştia să spună poveşti. La mănăstirea Agafton mergea adesea la o soră a mamei şi asculta cum măicuţele spun basme. Unii observă că nu era „lumeţ", adică nu era om de lume. Era „ca vremea", spontan, schimbător, în funcţie de temperatura spiritului său. De fapt, el nu trăia, ci ardea. Avea ceva din vitalitatea teribilă a tatălui său. Combustia lui vitală i-a ajuns până la anii lui Cristos. Spusese cândva: „optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit". Fusese dăruit pentru anii aceştia. Nu a apucat să trăiască decât jumătate, din care, ultimii şase, ca povară pentru alţii şi pentru sine. A avut devreme conştiinţa destinului său. La nouă ani deja spunea învăţătorului său că vrea să fie poet. La nici 17 ani, la Blaj, e auzit spunând: „Domnilor, eu sunt poet!". A fi poet i se părea cea mai înaltă ipostază a condiţiei umane. Unii îl văd cumpătat în ale mâncării. Îi plăceau merele, nucile, cafeaua, mierea. Un fel de hrană esenţială. Când era mâhnit, înjura frumos: „neamul nevoii!". Unora a părut risipitor. De fapt, renunţa la tot ce îl împiedica să trăiască. Dorea să fie om fără griji ca să se dedice doar muncii lui. Preţuia mult ceea ce câştiga din munca lui. Suta de lei primită de la revista „Familia" pentru câteva poezii publicate l-a bucurat ca pe un copil. Deoarece considera somnul cea mai plăcută parte a vieţii, dormea mult. De fapt, în somn el călătorea prin Oniria, ţara unde „visul creştea ca nalba" (G. Călinescu). În treburile lumeşti era stângaci, neîndemânatic. Evocări! Evocări! Azi putem să spunem că cei mai mulţi doar „l-au văzut" pe Eminescu şi nu „l-au cunoscut". Au văzut „micile scandaluri", slăbiciunile, întâmplările banale şi seci. Dar ceea ce era mai important le-a scăpat: nu au văzut marele lui caracter. Cine cunoaşte vieţile scriitorilor noştri înţelege că Eminescu nu semăna cu niciun alt scriitor român nici de până la el, nici de la el încoace. El era din altă plămădeală. El avea „belşug de idei". Era bucuros când muncea. Era îndârjit şi exact. Mintea sclipitoare, pe măsura geniilor Renaşterii, a proiectat mai mult decât a şlefuit. Ne-a lăsat o operă-şantier care sperie prin amplitudine. Era pasionat de idei, de dezbateri. Fire analitică, dorea „să dezmormânteze trecutul". Citea imens dar nu ca să consume timpul ci cu un scop special şi rar: citea ca „să se dumirească". Prin lectură el făcea conexiuni, căuta confirmări. Masa lui de lucru, camera, mereu simplă şi sărăcăcioasă, avea doar strictul necesar. Semăna mai mult cu un atelier. Împrăştiate: ciorne, fragmente, caiete, ziare, decupări, hârtii cu însemnări fugare, cărţi, ştraifuri. O aparentă dezordine pentru un ochi străin. Pentru el, un haos al hârtiilor surprins într-un moment esenţial, când se organizează în cosmos. Dar adevărata biografie a lui Eminescu, ignorată de contemporani, este în altă parte. Este biografia luptătorului în aparent friabilul articol de presă. În aceste efemeride se ascunde un tip de existenţă din perspectiva căreia a scris. Este biografia tainică, specifică „spiritelor adâncului". Ca şi Dionis, „sărmanul", Eminescu a lăsat doar „umbra" pentru contemporani şi a pus la lucru „arheul" pentru eternitate.
Aceasta este biografia morală specifică marilor caractere. De toate au observat contemporanii, mai puţin această dimensiune teribilă a firii sale. În taină, în faţa hârtiei albe pe care o umplea cu semnele gândirii el avea un tip de existenţă. Puterea lui de a judeca lumea românească era teribilă. Avea acel „simţământ de dignitate" care îl făcea luptător. Eminescu a fost un sever şi incomod judecător al oamenilor timpului său. Avea simpatie doar pentru ţărani. În rest, privea cu neîncredere spre toţi cei căţăraţi prin viclenii procedurale pe scara socială. Nu vedea decât o lume fără strălucire, lacomă şi perversă. În jur nu vedea decât minciună, prefăcătorie, hoţie, ciocoism. Pe mulţi i-a făcut să se îngrijoreze de soarta funcţiilor lor sau de imaginea lor în posteritate. Avea, ca toţi marii pamfletari, privire de vasilisc. Cine apărea în raza privirii lui pierea. A ridicat adevărul la rang de principiu şi a plătit greu pentru asta. A pus înaintea contemporanilor o oglindă şi aceştia, ca Taliban din piesa „Furtuna" de W. Shakespeare, când s-au privit, s-au îngrozit şi au urlat. Puterea lui de a observa lumea românească era teribilă. El a fost unul din cele mai lucide spirite care au judecat condiţia de român. I-a fost dat să trăiască în for doar până la 33 de ani. În acest timp el a identificat firea neamului şi vectorii de atitudine cu aceeaşi exactitate cu care chimiştii analizează picătura de ploaie şi decelează exact compoziţia şi istoria norului scuturat.
Dacă un editor inspirat ar pune cap la cap, într-o ordine anume şi după o selecţie fină articole politice semnate de M. Eminescu, ar publica o carte mult mai radicală şi mai actuală decât „Schimbarea la faţă a României", de Emil Cioran.
