"Sunt Victor Viorel Ponta, vreau să fiu preşedintele românilor, al acelor români care sunt împreună, care au încredere, care sunt mândri şi care au speranţa că vor schimba ţara în bine. Acel preşedinte vreau să fiu şi vă chem să fiţi alături de mine în această mare bătălie uriaşă. Azi, la 42 de ani, mă simt pregătit, am
încrederea, curajul că pot să fiu preşedintele românilor. Vreau să fiu preşedintele românilor care vor sărbatori 100 de ani de la Marea Unire. Împreună am dat înapoi pensii, salarii, am redeschis spitale, am repornit şcoli".
La fel ca şi Ceauşescu, la sărbătorirea zilei de 23 August, premierul Victor Ponta a intrat în arenă alături de soţia lui, europarlamentarul Daciana Sârbu. A ascultat mesaje video venite din partea mai multor lideri din ţară şi din străinătate, iar scena pe care s-au ţinut discursurile a fost decorată cu panouri cu motive tradiţionale româneşti şi coloane inspirate din opera lui Brâncuşi - Coloana Infinitului.
Recunosc, nu am putut să urmăresc toată această fanfaronadă şi isterie a oamenilor cu tricouri roşii sau a celor care purtau pancarte, drapelul naţional sau steguleţe cu mesaje electorale. Nu am putut să-i urmăresc nici pe acei delegaţi care purtau costume naţionale din diferite regiuni ale acestei ţări vlăguite de ciuma roşie, acei oameni îngrămădiţi ore în şir în autobuze, pentru a fi părtaşi la un spectacol pe Arena Naţională, doar pentru curiozitatea de a vedea acel loc în care România va găzdui patru meciuri în 2020. Pentru că, dacă unii dintre simpatizanţi susţineau că au ajuns la Bucureşti ca să-şi susţină de aproape favoritul în cursa pentru Controceni, cei mai mulţi dintre participanţii la eveniment au recunoscut că au făcut acest lucru în schimbul unor bani amărâţi şi al unei plimbări pe gratis până la capitală. Iar organizatorii s-au ocupat de tot pentru ca ei să nu ducă lipsă de nimic. Nici măcar de punga cu popcorn.
Câteva clipe, cât am privit prin sticla ecranului mulţimea aceea pestriţă şi dezlănţuită, prin minte mi-au trecut momentele de glorie ale Epocii de aur şi manifestările la care eram duşi cu forţa pentru a ne arăta bucuria faţă de conducătorul iubit şi tovarăşa Elena. Pentru câteva clipe, cât treceam prin faţa tribunei oficiale, eram nevoiţi să stăm ore în şir pe străzile lăturalnice, cu steaguri, pancarte şi tablouri în braţe, sub soarele lui august, până la leşin. Copiii noştri scriau cu trupurile lor însemnele unui partid totalitar, după zile şi săptămâni de repetiţii pe stadioane. Iar "conducătorii iubiţi" de atunci ne salutau cu dispreţ, strivindu-ne demnitatea cu promisiuni şi lozinci populiste sau gesticulând aşa cum a reuşit să facă şi prezidenţiabilul Ponta. Lansarea faraonică la cursa pentru Cotroceni a urmaşului lui Ceauşescu mi-a trezit toate aceste amintiri şi cred că orice român care a crezut că evenimentele din decembrie 89 urmau să aducă o
viaţă cu adevărat mai bună a simţit sâmbăta acelaşi lucru.
De unde atâta fast, când ţara geme de sărăcie? De ce atâta opulenţă, când românii sunt plini de datorii sau îşi rup oasele prin alte ţări, pentru un trai decent?
Ambiţia preşedintelui PSD Victor Ponta de a-şi aniversa ziua de naştere pe Arena Naţională, unde şi-a lansat oficial candidatura la prezidenţiale, cu mare fast, ridică mari semne de întrebare. Premierul a vorbit despre schimbare, Marea Unire şi teama de a-i dezamăgi pe români. Peste 70.000 de simpatizanţi s-au îngrămădit ca să audă pe viu promisiunile micului Ceauşescu şi mulţi alţii au urmărit spectacolul televizat. În timp ce pe afară era vopsit gardul şi în arenă leopardul, traficul în Bucureşti a fost paralizat, ca pe vremuri, la 23 August. Ce înseamnă acest refugiu în vestigiile ceauşismului cu surle şi trâmbiţe? De ce reînvie Ponta proiectul Marii Uniri şi tema Coloanei infinitului? Acestea şi multe altele sunt întrebări pe care ar trebui să le elucidăm până când vom ajunge în cabina de vot. Pentru că doar de noi depinde dacă vom retrăi coşmarul epocii apuse, dacă vom reaprinde sau nu flacăra roşie cu prezidenţiabilul popcorn.
