Ce-a avut și ce-a pierdut Brăila. Termocentrala de la Chiscani, proiectată să poată prelua “la secundă” orice “cădere” de la Cernavodă

Adaugă ca sursă preferată în Google

Ne-ar trebui un ziar întreg să prezentăm pe scurt istoria construirii, reuşitele şi problemele în timp ale Termocentralei de la Chiscani, ajunsă, din păcate, o relicvă a incompetenţei şi dezinteresului celor care ar fi trebuit să o menţină în funcţiune. Sau poate chiar a interesului unora de a o opri definitiv…

Termocentrala de la Chiscani a fost proiectată cel puţin dintr-un motiv: să poată prelua “la secundă” producţia de energie electrică în cazul opririi Nuclear Electrica de la Cernavodă, așa încât să nu se ajungă la căderea “în lanţ” (cascadă) a Sistemul Energetic Naţional (SEN), şi intrarea României în beznă. În afara acestei situaţii, CTE Chiscani trebuia să asigure un plus de energie în sistem, chiar și în acele vremuri când ţara era plină de hidrocentrale, de termocentrale funcţionând pe gaz şi cărbune, plus cele proprii marilor combinate şi platforme industriale sau ale marilor oraşe. Astfel, în anii ’70, se preconiza ca Electrocentrale Chiscani să fie cea mai mare unitate de profil din ţară, cu o putere instalată de 1.950 MW. S-a ajuns, însă, doar la 960 MW!

Un şir întreg de premiere

Premierele au avut loc încă de la data începerii construcţiei, în 1969, şi până la darea în funcţiune (punerea în paralel) a primului grup de 210 MW – mai exact pe 19 septembrie 1973, la ora 1.50 noaptea. În 1974 s-au adăugat alte două grupuri de 210 MW (şi ele pe gaz metan şi provenind, inclusiv ca tehnologie, din URSS), iar apoi a urmat grupul de 330 MW, de concepţie românească, realizat la UMGB (Uzinele de Maşini Grele Bucureşti) şi Uzinele “Vulcan” Bucureşti, împreună cu cazanele aferente de 1000 tone abur /oră fiecare.

Cele două coşuri de fum, înalte de 200, respectiv 250 m, erau construite pe principiul “coş în coş”, folosindu-se metoda turnatului continuu cu ajutorul cofrajelor metalice glisante. Coşul mare, cu un diametru la bază de 30 de metri, se sprijinea pe 68 coloane forate, groase de 127 cm, şi ajunse la o adâncime de 40 de metri. CET Chiscani a ocupat constant locul 1 pe ţară la cel mai mic consum de combustibil pe kilowatul produs, iar în Europa a deţinut locul 5 din 10, la cele mai performante termocentrale de profil. Răcirea cazanelor se făcea printr-un canal cu apă din Dunăre, lung de 1 km, lat de 110 m şi cu un debit de 15.000 mc apă în 24 de ore.

Energocontrucţia şi Energomontaj au ridicat “cetatea de lumină a Dunării”, unde era buluc de scriitori, reporteri radio-tv şi ziarişti. Destinele termocentralei au fost conduse de directorii Valeriu Popa, Viorel Cotigă şi ing. şef Vasile Munteniţă, care aveau în subordine meseriaşi de excepţie; disciplina era una de fier, iar răspunderea maximă pentru cei 674 salariaţi, din care: 542 muncitori, 63 maiştri şi tehnicieni, 46 de ingineri şi economişti.

Întrucât termocentrala era proiectată să funcţioneze pe gaz metan, şi ca rezervă pe păcură, a fost necesar un port terminal propriu, cel mai modern de pe Dunăre, care să descarce păcura adusă de la Constanţa, cu două nave speciale. Apoi, depozitată, preîncălzită, în trei rezervoare a câte 10.000 metri cubi fiecare. Evident, păcura avea compuşi poluanţi, însă specialiştii termocentralei au căutat soluţii novatoare care să-i îmbunătăţească inclusiv puterea calorică.

Odată pornită termocentrala, în 1975 puterea energetică a Brăilei creştea de 90 de ori, iar în acei ani România exporta curent electric în Bulgaria la preţul infim şi simbolic de numai 25 de bani/kilowatt. Unde am ajuns azi, se vede şi simţim dramatic fiecare…

Şi a venit nenorocirea…

Într-o zi de duminică, în luna februarie 1985, o explozie nemaipomenită a zguduit sala turbinelor, al cărei tavan şi grinzi s-au prăbuşit peste maşini şi oameni. Din păcate, au murit trei oameni, iar ancheta a fost condusă în secret de faimosul şi temutul Ion Dincă (Teleagă). Culmea, nimeni nu a fost arestat, iar după trei zile ing. Popa Valeriu a fost numit ministru secretar de stat şi trimis să răspundă de construirea şi pornirea Nuclear Electrica de la Cernavodă.

Despre cauzele exploziei s-au vehiculat diverse variante: lipsa unui senzor (din import) care să detecteze punga de hidrogen acumulată la înălţimea halei; defectarea unei valve electrice şi o manevră greşită la camera de comandă; indisciplină şi lipsa unor instrucţiuni etc. Numai cei din termocentrală ştiu adevărul, dar mai e şi faptul că pereţii sălii turbinelor au fost construiţi din plăci mari de beton; pe când, dacă erau din geam, ar fi fost vorba numai de cioburi căzute spre staţia electrică; unde nu circula nimeni.

Un necaz nu vine niciodată singur

După 1990, când s-a declanşat teoria cu “industria e un morman de fier vechi”, la Brăila “lista lui Ciorbea” a făcut prăpăd, în numele rentabilizării şi privatizării. La termocentrala Chiscani, prima lovitură a fost dată când aceasta a trecut la Termoelectrica, iar unitatea de la noi a fost sechestrată de Complexul Energetic Oltenia, din cauza unei datorii de circa 30 milioane lei. A plecat acolo inclusiv arhiva, şi s-a declanşat transferul de active, bucată cu bucată, inclusiv la alte termocentrale din ţară; plus că au intrat în acţiune şi hoţii de “fier vechi”. Starea utilajelor era relativ bună, încă se putea opri jaful, dar nimeni dintre “ai noştri”, care au refuzat categoric trecerea pe cărbune (costisitor şi poluant, dar în extremis, era o variantă, cum se întâmplă azi şi în Europa), nu au intervenit ferm, chiar şi pentru stoparea şomajului, când în uzină încă mai erau 250 de oameni, apoi 50, pentru pază.

Tot în anii ’90, datorită unui angrosist de cereale a luat foc o dragă electrică, iar pentru cine a lucrat la Chiscani, o mare părere de rău a fost şi dispariţia “inimii” termocentralei: instalaţia de hidrogen. Oricum, după câteva perioade de funcţionare intermitentă şi la foc redus, termocentrala s-a oprit în anul 2013, adeverindu-se o premoniţie din presa locală brăileană, care titra: “Vom rămâne, oare, şi fără Termocentrală ?!”.

Vom reveni asupra perioadei “post oprire” a termocentralei şi îndeosebi la avantajul enorm şi şansa ratată a reluării producţiei de energie electrică pe malul Dunării, la Chiscani/Brăila