În filmul lui Tudor Giurgiu "De ce eu?", Emilian Oprea interpretează rolul principal, cel al lui Cristian Panduru, un personaj inspirat de procurorul Cristian Panait, decedat în condiţii suspecte după ce a ajuns să fie prins în menghina unui sistem infernal, aşa cum era sistemul de justiţie din România, la începutul anilor 2000.
Cu Emilian m-am reîntâlnit zilele trecute la Brăila şi am făcut ceea ce ne făgăduisem de multă vreme: să înregistrăm conversaţia noastră din care să extrag un fragment sub forma unui interviu. O discuţie sinceră despre "De ce eu?", dar şi despre destinul generaţiei noastre. Suntem în camera mea, ţinem în mână câte un pahar de vin. Nu, nu fumăm. În surdină se aude Placebo.
- Dacă ai avea la dispoziţie doar trei cuvinte să îl caracterizezi pe procurorul Panait, care ar fi acestea?
- Putere, onoare şi frumuseţe... Nu doar fizică. Era un om frumos. Om!
- Sunt mulţi care cred că ideea de om puternic nu se potriveşte cu ideea de sinucidere. Eu ştiu că nu e aşa, fiindcă, poate ţi-am mai spus, unul dintre prietenii mei cei mai buni s-a sinucis. Şi era un om puternic. Cred că tocmai caracterele tari, puternice, ajung să aibă dezamăgiri foarte mari care să te aducă într-un punct ca ăsta
- Da... oamenii puternici pică de sus. Un caracter slab se adaptează, se mulează... se strecoară. Cum le spun eu... supravieţuitori. Paradoxal, oameni extrem de puternici nu pot fi supravieţuitori în orice fel de condiţii, cred eu.
- Mi-ai spus la un moment dat că Panait ar fi un bun model pentru tineri. De ce ar fi un model? Până la urmă are un sfârşit total nefericit...
- Da, dar să alegi să-ţi urmezi calea cu adevărat, fără compromisuri, reprezintă mare lucru. Şi apoi e şi dragostea asta faţă de om, de a nu-i face celuilalt ceva îngrozitor. De a nu accepta să iei parte la o înscenare. Trebuie dat acest exemplu: Băi, eu nu fac asta! Eu aleg să nu. De-asta mi se pare inspirată melodia de la finalul filmului, pe versurile lui Labiş. "Noi nu, niciodată nu!". Noi, generaţia asta, spunem nu.
"Am impresia că generaţia noastră a avut o luptă surdă şi a abandonat uşor"
- Tu crezi că generaţia noastră, generaţia lui Panait din care mai mult sau mai puţin facem şi noi parte, deşi, e adevărat, suntem ceva mai mici, mai avem vreo şansă să nu ratăm? Ca generaţie, nu ca individ...
- Cred că noi ne-am blazat atunci, în momentul 1996. Era pentru prima oară când puteam vota, când credeam că putem schimba ceva prin ceea ce facem. Am schimbat ceva, e adevărat, însă totul s-a dus într-un mare eşec. A fost un mare eşec. Asta cumva pe noi ne-a făcut să nu ne mai intereseze, să ne axăm pe domeniile noastre. Bine, şi-a fost şi credinţa asta a mea, a ta, a generaţiei noastre, că se poate schimba ceva făcându-ne fiecare din noi treaba bine. Că dacă fiecare şi-ar face treaba bine, e şi normal că lucrurile ar merge de la sine. Dar nu e de ajuns.
- După mineriadele din 90, vârfurile unei generaţii au plecat. Tot la fel, nu ştiu câţi dintre prietenii mei din timpul liceului şi facultăţii, oamenii excepţionali pe care i-am cunoscut în perioada aceea, mai sunt acum în ţară. Am impresia că România s-a golit de tot ce avea mai bun.
- Şi eu am impresia că generaţia noastră a avut o luptă surdă şi a abandonat uşor. Dar dacă stăm bine şi ne gândim, am fost hăituiţi. Am ieşit din comunism copii, am intrat în această tranziţie, a venit momentul ăla, 1996, şi abia acum, în 2014 - 2015, lucrurile par a începe să se schimbe. Ce urmează nu ştiu. Dar, apropo de ultimele alegeri, ai observat că tocmai generaţia noastră, ca nişte ghiocei după o iarnă grea, parcă a înviat?
- De-acolo, de-afară...
- Da, s-a reactivat. Aşa că îmi place să cred că nu e totul pierdut, că nu ne-am ratat...
- Mi se pare însă că în politică, spre exemplu, nu ştiu cum, parcă tot repetenţii au ajuns să facă jocurile...
- Poate pentru că nu a crescut o generaţie în sensul ăsta. Gândeşte-te numai la familia Kennedy. Ei au fost antrenaţi pentru lucrul ăsta, au fost crescuţi pentru asta. La noi, beizadelele au preluat apucăturile părinţilor. Unde să mai intre un om integru, un om cu anumite principii? Cum să pătrunzi în mocirla asta? Chiar dacă ai vrea. Ori ajungi ca ei, ori părăseşti jocul...
- Ştii... îmi place foarte mult că teatrul a reuşit să păstreze în România vârfurile. E şi jocul ăsta, pe care chiar teatrul îl face: e dificil să-ţi faci meseria într-o altă limbă şi, în felul ăsta eşti legat de ţară, de locuri, de scene... Prin acest "neajuns", îmi pare că teatrul a conservat oamenii excepţionali ai generaţiei noastre. I-a ţinut aici. În România, în Brăila chiar. În fond, singura instituţie din Brăila care a avut rezultate cu adevărat notabile la nivel naţional ori internaţional a fost Teatrul Maria Filotti. Ceea ce voi aţi reuşit să faceţi în Brăila nu seamănă cu nimic altceva din ceea ce se face la Brăila, unde totul, de la acţiunile culturale până la cele administrative ori economice, a fost o păcăleală. A fost aşa, la...
- La şmen (râde). Cred că avantajul nostru a fost că la începutul anilor 2000 am venit în echipă mare şi, pe lângă asta, am găsit aici oameni foarte faini care imediat ne-au îndrăgit şi alături de care am lucrat. Dar am venit cu un suflu puternic. Abia terminasem facultatea şi voiam să facem, să facem, să facem...
- Ce frumos ar fi fost dacă lucrul ăsta s-ar fi întâmplat şi în alte domenii, în alte instituţii, inclusiv în Justiţie.
- Da, mai ales în Justiţie. Au fost şi acolo tineri, în perioada aia. Numai că nu au fost ajutaţi. Ei au fost păcăliţi. Au fost puşi în anumite posturi, însă miza era să fie controlaţi uşor. Ei, naivi, şi-au spus "gata, schimbăm ceva, schimbăm ceva cu adevărat în ţara asta". Uită-te la cazul Panait. Şi ca Panait mulţi alţii. Şi mulţi alţii şi în alte domenii, nu numai în justiţie. Panait s-a trezit într-un angrenaj căruia nici acum, după 12 ani, nu-i vedem capătul. Şi ceea ce m-a impresionat a fost singurătatea lui. Pentru el a fost cumplit. Era un om puternic, însă era un om, nu un zeu. Când mă gândesc la Panait îmi amintesc de monologul lui Lopahin din "Livada de vişini" a lui Cehov, care spune: "Doamne, ai făcut munţi uriaşi, copaci uriaşi, de ce ne-ai făcut pe noi, Doamne, atât de mici?". Noi, restul, suntem mici. Pentru mine, Panait e mare tare.
"Panait cumva e în mine cel care uneori trage semnalul de alarmă"
- Te aştepţi să fie redeschis dosarul?
- Nu ştiu dacă filmul o să aibă aşa un efect. Cred că acolo, puţin, o să conteze. Dar sper. Sper mai mult pentru că ştiu că acum două săptămâni s-a redeschis cazul procuroarei Sega (n.r. - Liminiţa Sega, procurorul care ancheta dosarul FNI, decedat în condiţii suspecte). Dar la orice concluzii s-ar ajunge, nimic nu va schimba părerea mea despre Panait.
- Cred, iar tu o să-mi spui dacă greşesc ori ba, că filmul ăsta ţi-a schimbat viaţa profesională. Cred că e o mare intersecţie în cariera ta... Dar simţi că te-a schimbat şi ca om?
- Da, m-a schimbat mult. M-a schimbat foarte mult. Pentru că la un moment dat uiţi. Trăieşti în ţara asta... şi când trăieşti înconjurat de atâtea lucruri murdare, la un moment dat ajungi să crezi că e normal să fie aşa. Iar Panait pentru mine e ca un semnal de alarmă. Toţi avem zona aia frumoasă, de puritate, de ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu când am venit pe lume, copilul ăla din noi. Panait cumva e în mine cel care uneori trage semnalul de alarmă şi mă face să-mi amintesc ce e normal şi ce nu. Şi cred că o să-mi amintesc toată viaţa. O să mi se tragă tot timpul semnalul de alarmă.
- Este acesta cel mai important rol al tău de când faci teatru şi film?
- Da, cu siguranţă. Însă e filmul ăsta, e povestea lui Cristian Panait pe care nu o pot compara cu nimic. Am empatizat atât de puternic cu el... ştii, mătuşa lui mi-a spus ceva la filmări. Ne apropiam de finalul filmărilor şi ea mi-a zis: "Vezi tu, Emilian, Cristian o să te mai bântuie, dar să nu te sperii". Eu m-am speriat foarte tare în momentul ăla, am încercat să mă detaşez, să termin filmările şi, într-adevăr, după filmări, am descoperit ceea ce spuneam. Faptul că a rămas ceva în mine. De-asta nu-l pot compara cu niciun alt rol. Iar acum, când vorbim, a trecut un an de zile de când am terminat filmările, nu e o amintire proaspătă. Dar eu mă bucur să fiu "bântuit" aşa cum am fost "bântuit" până acum.
- A fost greu în timpul filmărilor?
- Nu m-am gândit niciodată la dificultăţile din timpul filmărilor fiindcă întotdeauna mă gândeam la ceea ce i s-a întâmplat lui. Îmi spuneam că trec printr-un procent neînsemnat în comparaţie cu presiunea care a fost pe capul lui. Când filmam scena sinuciderii, eu eram doar un actor care filmam. Şi eram acolo înconjurat de o grămadă de oameni. Bine, toată lumea era... nimeni nu mai vorbea cu nimeni. Toţi erau emoţionaţi până la lacrimi. Unul plângea într-o parte, Tudor Giurgiu era şi el cu ochii în lacrimi, era ceva de nedescris, dar eram toţi acolo. Eram toţi acolo, pentru el, dar eram prea târziu. Eram să-i spunem povestea. Şi mi-am spus: "Stai puţin, eu cu siguranţă nu o să mor, iar oamenii aceştia sunt aici, cu mine". Şi atunci am simţit cât de singur era Cristian acolo. Dumnezeu ştie cât de mult a fost ignorat în momentul ăla.
