Preacuviosul Părinte Ioanichie s-a născut în părţile Bitiniei, în satul ce se numea Maricat; tatăl său se numea Miritrichie, iar maica sa, Anastasia. Şi începând a veni în vârstă, păştea vitele, după porunca părinţilor săi. Apoi, deşi nu era dat la învăţătura cărţii, mai mult decât toţi cei ce învăţau, a înţeles ce este viaţa, căuta poruncile Domnului. Drept aceea, fiind povăţuit de Duhul Sfânt, era foarte îmbunătăţit, blând, smerit, răbdător şi foarte ascultător. Iar către rugăciune avea o astfel de osârdie, încât de multe ori lăsând turma sa, toată ziua stătea la un loc deosebit şi se ruga cu sârguinţă către Dumnezeu. Iar când mergea la rugăciune, îşi însemna turma sa cu semnul crucii şi rămânea turma nerisipită, nici de fiare răpită, nici de tâlhari furată, până când fericitul copil, întorcându-se seara, o mâna la casa părinţilor. Cu astfel de lucru s-a îndeletnicit Sfântul până la vârsta matură.
A renunţat la iconoclasm în momentul în care un călugăr, care apăra cultul icoanelor, i-a spus pe nume, deşi se vedeau pentru prima dată.
Sfântul Ioanichie cel Mare a fost şi un soldat remarcabil, reuşind să-i salveze viaţa împăratului într-o luptă cu bulgarii.
S-a retras din armată după încheierea luptei cu bulgarii şi a ales să-şi petreacă viaţa în mănăstire. După ce vieţuieşte în câteva mănăstiri, decide să se retragă în pustiu. După un timp petrecut în pustiu, se stabileşte mai întâi în Muntele Conturiului, iar apoi în Muntele Olimp.
Din cauza invidiei, un monah a încercat să-l otrăvească, altul i-a dat foc chiliei, un altul să-l străpungă cu toiagul, însă, prin purtarea de grija a lui Dumnezeu a rămas în viaţă.
A fost un luptător pentru cinstirea sfintelor icoane. Împreună cu patriarhul Metodie şi cu împărăteasa Teodora, a restabilit cinstirea sfintelor icoane.
