Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Păcatul în care refuz să cad

Colorăm împreună! Şi o facem frumos, într-o nouă dovadă de solidaritate care înnobilează Brăila.

Astăzi se împlinesc fix trei săptămâni de la startul campaniei “#coloramimpreuna. Dăm viaţă Secţiei de Pediatrie”. Trei săptămâni pline, în care comunitatea ne-a demonstrat, încă o dată, că doar împreună putem reuşi. Biroul meu este din nou plin, şi nu doar cu lucruri, căci, mai presus de obiectele donate, oamenii buni din Brăila, care au înţeles necesitatea acestui demers, au oferit copiilor şi compasiune, emoţii, sentimente. Mulţi dintre părinţii care ne-au trecut pragul în aceste săptămâni au ajuns cel puţin o dată pe Secţia de Pediatrie. Ştiu foarte bine care e realitatea de acolo, tocmai de aceea au donat exact ce au simţit că le-a lipsit lor în perioada de internare. Şi le-au lipsit multe! Sunt conştienţi şi suntem conştienţi că nu avem cum să umplem toate golurile acestea, dar e un început şi, din fericire, unul extraordinar de frumos. Nu pentru secţie, ca parte a unei instituţii, nu pentru cadrele medicale, ci pentru sutele, miile de copii condamnaţi, printre foarte multe altele, şi la plictiseală, de un sistem tern, neputincios, dezinteresat. Suntem conştienţi, de asemenea, că noi, comunitatea, nu avem cum să intervenim în actul medical, să aducem mai mulţi medici sau aparatură performantă, dar, pentru confortul micilor pacienţi, ceea ce am reuşit până acum, va avea o importanţă covârşitoare. Pentru că, datorită bunăvoinţei şi mărinimiei dumneavoastră, peste doar câteva zile, pe secţie vor exista locuri de joacă, vor fi televizoare şi, cel mai important, la fiecare fereastră vor exista jaluzele şi în fiecare pat şi pătuţ lenjerii noi. E o mare realizare! De aceea, astăzi, în faţa tuturor celor care au colorat sau vor colora mai departe împreună cu noi, fac o adâncă plecăciune. Vă mulţumim!

Şi totuşi, nu pot să închei fără să vă mărturisesc ceva. M-am lovit în această campanie, ca niciodată în alta, de justificări de genul: “aş fi donat, dar consider că nu e de datoria mea, statul (cj-ul) ar fi trebuit să facă asta”. De acord, aveţi perfectă dreptate. Dar şi la şcoală, de exemplu, tot statul ar fi trebuit să asigure condiţii optime copiilor. Şi? Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi arătat şcolile ori grădiniţele de astăzi, dacă părinţii n-ar fi contribuit permanent şi consistent la întreţinerea şi dotarea lor. De la calculatoare, imprimante, bănci, şi până la coli de scris sau banala cretă, cele mai multe achiziţii din banii părinţilor s-au făcut şi se fac, din fondul şcolii, fondul clasei, din cheta pentru... Şi, pe acelaşi principiu, tot prin grija statului, n-ar trebui să existe în ţară copii înfometaţi, desculţi şi dezbrăcaţi, bătuţi sau abuzaţi. Din păcate însă, în România, de la “ce ar trebui” şi până la ce este în realitate, diferenţa e uriaşă, iar dacă vă uitaţi atent, acolo unde se simte un strop de confort, acolo unde există, hai să spunem, o pată de culoare, există cel puţin un ONG care a contribuit la asta. În capitală, de exemplu, se construieşte de la zero un spital pentru copii, printr-o solidaritate fără precedent în România. Statul ar fi trebuit să facă asta. Categoric! Dar după 30 de ani în care statul ăsta n-a făcut nimic, cât să mai aşteptăm? Cât să mai ţinem câte 20-30 de  micuţi bolnavi de cancer la coadă la o singură toaletă sau câte doi în pat?! Cât? Sunt copiii noştri şi n-au nicio vină! Acum, nu ştim câţi şi cât de performanţi vor fi medicii care vor lucra acolo, nu ştim cu câte seringi vor pleca acasă, în poşetă, asistentele sau infirmierele când totul va fi gata. Pur şi simplu n-avem cum să ştim, e pentru prima dată când, prin implicarea cetăţenilor se face aşa ceva în România. Dar nu credeţi că e timpul să ne debarasăm de astfel de mentalităţi? Eu una, am obosit! Am obosit să tot privesc în jur şi să văd atâta apatie, “de ce să fac”, “de ce să dau”, “de ce să spun”, oricum “se fură”, “se strică”, “se degradează”, oricum “nu se întâmplă nimic”. Voi nu v-aţi săturat? “Ne-am pişat”, scuzaţi-mi expresia, “pe el de vot” acum doi ani şi uitaţi în ce situaţie am ajuns! Cred că e vremea să înţelegem odată că nimic nu e mai păgubos, mai păcătos, decât nepăsarea. Iar eu, exact în păcatul acesta nu vreau să cad.

Priviţi în urmă, vedeţi câte lucruri frumoase am reuşit împreună?! Poate nu era datoria noastră, însă doar implicându-ne am putut afla cât de intens, cât de frumos se trăieşte bucuria generată de nobleţea lucrului din inimă făcut. Pentru că, aşa cum îmi spunea părintele Ştefan, unul dintre marii donatori ai campaniei noastre: “Filantropia este o taină. Din această taină ne împărtăşim şi noi, învăţând să ne bucurăm împreună”.

Vă mulţumim că aţi ales să coloraţi şi să vă împărtăşiţi bucuria împreună cu noi! Pentru asta, în faţa dumneavoastră, a tuturor, MĂ ÎNCLIN!

#doarrecunoştinţă.




Categorie articol: 

Comentarii