• astăzi, de Mărțișor, brăileanca Raluca Ionescu povestește despre copilăria petrecută în colonia de la Ianca și despre tatăl său, colonelul comandor (ret.) Mihai Enache • „Pentru a-mi demonstra că prin venele mele curge sânge de aviator, am sărit cu parașuta de la 4.000 de metri, la Clinceni, chiar de ziua mea”, ne-a mărturisit profesoara de la „Mihail Sebastian” • „Nu mă sperie ieșirea din zona de confort, sunt temperamentală, destul de dură și-mi place să rămân lângă oamenii de la care am ce învăța”, ne-a mărturisit Raluca • „așchia nu sare departe de trunchi” , fiul profesoarei s-a înscris la cursurile de pilotaj organizate de Aeroclubul României
De veacuri, brăilencele sunt considerate a fi printre cele mai frumoase și mai râvnite dintre românce. Dar și cele mai inteligente și mai devotate dintre femei.
De Mărțișor, vă prezentăm o astfel de brăileancă, prin venele căreia curge sânge de aviator. Al celui mai bun pilot de MIG - 15 pe care l-a avut vreodată România! Ceea ce veți citi în rândurile care urmează reprezintă istorie, dar și emoție, confesiuni și viață trăită la superlativ.
Sunt crâmpeie din viața unei brăilence despre care ar trebui să citim în cărțile de istorie. Demnă urmașă a Smarandei Brăescu (prima femeie parașutist cu brevet din România, campioană mondială la parașutism, în 1932, cu recordul de 7.200 m), profesoara Raluca Ionescu, de la „Mihail Sebastian”, este brăileanca despre care veți mai auzi, cu siguranță. A format generații întregi de elevi, iar astăzi, de Mărțișor, ne prezintă o lume despre care unii dintre noi nici măcar nu am știut că există. O poveste de viață relatată de fiica colonelului comandor Mihai Enache, comandantul Aerodromului de la Ianca, devenit, astăzi, istorie.
„A fost odată o lume, nu departe de Brăila, ce ducea o viață aparte, într-o oază de frumos, cu un cer albastru pe care copiii îl credeau unic. Era azurul spre care ei cântau: „Avion cu motor/ Ia-mă și pe mine-n zbor/ Să mă fac aviator”. Și acea lume purta un nume: colonia de la Ianca. Despre acea lume vreau și eu să vorbesc, ca parte din acel univers, ca fiică de pilot, ca elevă ce s-a format în Ianca, actual adult ce ar întoarce filele scrise de marele și neîndurătorul Cronos, pentru a putea retrăi măcar o frântură din ceea ce a fost viața în Unitatea Militară de la Ianca”, își începe Raluca Ionescu emoționanta relatare.
„De la bunici am învățat ce este respectul, dragostea de bine și frumos, dreptatea și adevărul”
„Pentru mine, povestea începe în mai 1973, când am deschis ochii și când mi-am spus: „Da, aceștia sunt părinții pe care i-am dorit!” (cred în ideea că fiecare copil își alege familia). Pentru că făceam debate încă de pe-atunci, ai mei părinți, negăsind argumente solide spre a construi contraargumentarea, m-au „plasat” la bunici, pentru câteva zile, că avea tata zbor de noapte și nu se putea odihni de vocalizele mele, un zbor ce s-a prelungit... până pe la 10 ani. Am fost crescută și educată de bunici. De la ei am învățat ce este respectul, dragostea de bine și frumos, dreptatea, adevărul și tot ce înseamnă valori morale de căpătâi. Un fiu de țăran, veteran de război, cu patru ani de front în spate, o fiică de țăran ce nu a putut merge la Școala Normală de fete, la Brăila, că părinții anilor 1942 nu aveau bani - aceștia au fost bunicii mei, adevărate modele de urmat”.
Fiică de profesoară de română și de aviator, Raluca s-a confruntat de mic copil cu severitatea tatălui, o rigiditate izvorâtă nu din lipsa de afecțiune, ci din structura de militar aviator a comandorului. Crescută în cazarma de la Ianca, viitoarea profesoară se bucura, împreună cu fratele ei mai mic, de micile surprize pe care i le oferea viața.
„Ne strângeam în fața blocului, unde o mămică pricepută aducea ligheanul cu gogoși, alta venea cu socată sau cu dulceața de trandafiri ce curgea din clătitele ce ne îndulceau ziua. Nu ne era frică de nimeni și de nimic, toată lumea cunoștea pe toată lumea. Era lumea noastră, adunată ca într-un orășel. Nu aveam acolo decât grădiniță și școală primară. Pentru gimnazială și liceu, se mergea în Ianca. Printre role, biciclete și gogoși, eram și noi responsabilizați: adunam iarbă pentru iepuri, tocam frunze de salcâm la curci și boboci, păzeam cloștile atunci când le scotea tata din garaj, legate cu sfoară de picior și prinse cu țăruș. La sfârșit de aprilie, în vacanță, ne ocupam inclusiv de viermii de mătase. Mai aveam pe listă și alte responsabilități: stăteam la rând la pâine, la carne, la magazin, adunam ouăle, schimbam așternutul la iepuroaicele gestante, lucruri pe care le făceam fără a întreba „De ce?” (cum se întâmplă în ziua de astăzi)”, povestește fiica de aviator.
„Știam că tații ne pleacă dimineața, dar nu aveam siguranța că se mai și întorc”
Viața, atunci, avea farmecul ei. Iernile erau ierni, iar pentru a ajunge la școală, mergeau câte un kilometru și ceva pe jos, la minus 15-20 de grade, „înotau prin zăpadă”, dar erau sănătoși și fericiți și, culmea, școlile nu se închideau.
Copil fiind, Raluca l-a întâmpinat pe generalul-locotenent Dumitru Prunariu, primul român ce a zburat în spațiu. Acesta a vizitat școala, a răspuns la întrebările micuților, a făcut fotografii, a împărțit empatie și simplitate, după care a vizitat cazarma, pista, hangarele și s-a adresat întregului regiment.
Raluca își amintește, de asemenea, cum, în 1986, toată suflarea s-a adunat la ei la bloc, ca să vadă Finala Cupei Campionilor Europeni, când Steaua a învins FC Barcelona.
„Aveam singurul televizor color din unitate. Locuiam la parter și tata a scos televizorul pe geam. Toată lumea a urmărit meciul în aer liber, ca pe stadion. Noi, copiii, stăteam direct pe iarbă. Nu eram atenți neapărat la meci, eram prea mici pentru a-l înțelege, dar ne bucuram împreună cu ai noștri. Era acel moment când împarți din bucuria ta cu cel de lângă tine. După meci, a urmat grătarul imens și cea mai lungă petrecere la care am putut sta și noi. A fost o seară fabuloasă, cu lună plină și o puzderie de stele care parcă scriau povestea unei primăveri ce avea să rămână istorie”.
Copiii de aviatori aveau de toate, dar cu un preț pe care unii dintre colegii tatălui său aveau să-l plătească: propria viață. În cei 14 ani cât a locuit la Ianca, patru aviatori au căzut din cer, cu aripile frânte.
„Știam că tații ne pleacă dimineața, dar nu aveam siguranța că se mai și întorc. Sună dur, dar... cam așa am crescut! În cazul unei prăbușiri, la ușa familiei venea comandantul, cel mai bun prieten al familiei, medicul militar. Acesta era protocolul. Vă dați seama că nu era nevoie să vorbească nimeni... O, Doamne! Apoi se făcea liniște; o liniște de mormânt. Parcă nici fluturii nu mai zburau, florile nu mai miroseau, muzica se oprea, în case nu se mai vorbea. Se aștepta și-atât! Iar după o perioadă de timp, viața își relua rutina”, povestește brăileanca.
Sever, rigid și conservator, dar deopotrivă sensibil, tatăl Ralucăi dădea dovadă de o grijă paternă aproape excesivă. Cu toate acestea, își iubea infinit familia. Când, în 1997, s-au mutat la Brăila, a fost „suferință generală”.
„Plecam din oaza de frumos, lăsând în urmă o copilărie de poveste, mama pleca din localitatea natală, tata urma să facă naveta la Ianca. Ne-a lovit un oraș mare, relativ neprimitor față de ceea ce lăsasem acolo. Cât despre varianta de a-mi urma tatăl, da, a existat acest gând. Țin minte că eram în liceu când tata s-a interesat de locurile la academie, la rugămintea mea, dar în anul în care am terminat eu nu scoteau locuri pentru fete. Mai mult, cei 1,60 cm ai mei nu mă ajutau (trebuia să primesc derogare pentru 10 cm). Apoi, în perioada cât eram studentă, am auzit de cursurile de parașutism de la Buzău și atunci mama s-a opus clar. Așa că m-am calmat și am realizat că trebuie să rămân pământeană și să evadez din realitate doar pe versurile lui Eminescu (respir simbolism)”, ne-a mărturisit brăileanca.
„Nu am fost străină de ceea ce înseamnă adrenalină!
Mă fascinează tot ceea ce presupune risc și nu-mi este străină nici brăzdarea Dunării, din barca cu motor, indiferent de caii putere, nici mersul cu motorul, nici experiențele adunate pe vaporul surprins de furtună pe mare, nici înălțimile pe care le-am atins într-un parasail, nici coborârea cu tiroliană. Mai mult, universul a ținut cu mine și mi-a dat șansa de-a fi puțin deasupra lumii microcosmice, chiar și pentru câteva minute: pentru a-mi demonstra că prin venele mele curge sânge de aviator, în 2014 am sărit cu parașuta de la 4.000 de metri, la Clinceni, chiar de ziua mea, când am împlinit 41 de ani (a fost cadoul ales de ziua mea, spre disperarea întregii familii)”.
Tatăl său nici nu s-a opus, nici nu a încurajat-o, dar, cu certitudine, a fost mândru. „Experiența la Clinceni, doream să o reiau anul acesta sau anul viitor, împreună cu băiatul meu ce aștepta să împlinească 16 ani, vârsta minimă pentru saltul cu parașuta, doar că planetele s-au aliniat așa cum și când au vrut ele și luna aceasta „așchia nu sare departe de trunchi” s-a înscris la cursurile de teorie și practică (pilotaj) organizate de Aeroclubul României”, a spus, cu mândrie, profesoara care a sărit cu parașuta de la 4.000 de metri.
Tatăl ei, comandorul Mihai Enache, i-a fost alături în fiecare moment al vieții, s-a bucurat și s-a întristat alături de ea și nu i-a dat niciodată „sfaturi”. Acum, când e plecat la ceruri, aproape că-l divinizează.
„Tata părea rece, dar nu era, părea că nu este afectat de o situație, dar era. Pentru el, indiferent de situație, de context, familia era familie. M-a învățat să fiu cumpătată, mai ales când venea vorba despre latura financiară. Am crescut în acest spirit. Sunt mândră de tatăl meu, îi semăn destul de mult: nu mă sperie ieșirea din zona de confort, sunt temperamentală, destul de dură și-mi place să rămân lângă oamenii de la care am ce învăța”.
