Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

VIDEO Corotișca - de la paradis, la cimitirul peștilor

* abandonate de ani de zile și lăsate să se colmateze, canalul Corotișca și bălțile alimentate de acesta, Poala Albă și Veriga, se transformă în fiecare vară într-o adevărată capcană pentru tone de puiet de pește * pensionarul brăilean Valerică Bedreag, ultimul barcagiu din Brăila care preferă să tragă la rame decât să folosească motor, este cel care ne-a atras atenția asupra fenomenului * “Salvați canalul Corotișca, salvați puietul de pește!”, este îndemnul bătrânului pescar * acesta spune că, împreună cu fratele lui, a cărat cu găleata mii de pești care rămăseseră captivi în bălțile colmatate * astfel de gesturi sunt însă doar niște picături de apă într-un mare ocean de nepăsare care a făcut ca atracțiile turistice de altă dată să fie lăsate pradă buruienilor

 

 

Un adevărat dezastru ecologic se petrece în fiecare an lângă Brăila, ignorat de toată lumea, inclusiv de instituțiile care ar trebui să se implice în protejarea mediului și faunei. Iar tragedia este cu atât mai cruntă cu cât lovește acolo unde până nu demult era un mic paradis natural: fostul canal Corotișca, vestit pe vremuri printre pescarii amatori din toată țara, fapt ce-l făcea una dintre atracțiile turistice ale Brăilei. Astăzi, canalul Corotișca și bălțile pe care le alimentează de fiecare dată când crește Dunărea, Poala Albă și Veriga, se transformă într-un imens cimitir al puietului de pește. Fenomenul este pe cât de simplu pe atât de distrugător: când nivelul fluviului crește, apa intră pe canalul Corotișca și ajunge până lângă digul Insulei Mari, inundând terenul și formând cele două bălți amintite mai sus. În zona inundată ajung mânate de instinct și numeroase specii de pești, de la caras la plătică și de la știucă la somn, pentru a depune icre. Problema este că actualul canal Corotișca nu mai arată deloc ca în vremurile bune, când era suficient de adânc încât să se poată intra pe el cu șalupe și chiar cu mici vaporașe de agrement. Acum e atât de colmatat încât, atunci când Dunărea începe să scadă, apa ajunsă la un anumit nivel nu se mai poate scurge în fluviu, din cauza mâlului și a barajelor formate de vegetație și trunchiuri uscate de copaci. Astfel, bălțile Poala Albă și Veriga nu mai pot comunica cu Dunărea, iar puietul de pește rămâne captiv în apa care se evaporă în ritm rapid, până când bălțile seacă de tot. Tone de puiet își găsesc astfel sfârșitul, fie mâncate de păsări, fie având parte de o moarte chinuitoare, prin sufocare.

Despre acest fenomen, despre care prea puțini au idee la ora actuală, ne-a informat pensionarul brăilean Valerică Bedreag. În vârstă de 66 de ani, este unul dintre bătrânii barcagii ai Brăilei și probabil ultimul care încă mai trage exclusiv la vâsle, refuzând să își monteze motor pe ambarcațiune. Din proprie inițiativă, nea Valerică ne-a contactat la redacție zilele trecute, oferindu-se să ne ducă cu barca lui cu vâsle până la locul unde mor în fiecare vară milioane de peștișori care în mod normal ar fi trebuit să populeze Dunărea. “Vreau să atrag atenția despre ce se întâmplă, în speranța că poate aude cineva cu putere de decizie și poate se implică în rezolvarea problemei. Apelul meu este următorul: «Salvați puietul de pește, salvați canalul Corotișca!»”, ne-a spus bătrânul și inimosul barcagiu.

 

Salvați canalul Corotișca!

 

Într-una din zilele trecute, cu Valerică Bedreag pe post de vâslaș și ghid, am străbătut actuala fantomă a ceea ce a fost odată vestitul canal Corotișca. Tristă experiență! Să asculți din poveștile bătrânului barcagiu ce minunție era în urmă cu 30 - 40 de ani aici și să vezi în ce hal s-a distrus totul... Înainte vreme, canalul avea deschidere largă la Dunăre, fiind vizibil de pe malul celălalt. Acum, doar cine cunoaște bine locurile știe pe unde se mai poate pătrunde pe el. Un par cu o sticlă de plastic în vârf e singurul reper ce le dă de veste cunoscătorilor că în spatele sălciilor crescute pe mal se află intrarea în fostul canal. Nea Valerică știe malurile ca pe propriile buzunare și s-a strecurat cu barca fix pe unde trebuie pentru a pătrunde pe fâșia de apă care, alimentată de nivelul mare al fluviului după ploile din ultima vreme, este suficient de adâncă încât să poată fi parcursă cu barca. “Asta-i așa, pentru că a plouat mult. De obicei, în perioada asta a anului deja apa e aproape secată pe canal și în bălți. E un dop format chiar aici, la intrarea în Dunăre, din cauza depunerilor de aluviuni dar și a sălciilor ăstora crescute chiar pe mijlocul canalului. Plus de asta, au mai venit și «deștepții» care au făcut defrișări în pădure și au împins în canal crengi uscate și trunchiuri de copaci. Resturile astea au îngustat canalul pe o lungime de câteva sute de metri. De la cum era înainte, cu vreo 15 - 20 de metri lățime, acum mai are doar vreo 5 metri lățime pe porțiunea asta de lângă vărsarea în Dunăre”, ne-a explicat cu năduf nea Valerică, trăgând cu greu la rame din cauza crengilor uscate ce îngustează fâșia de apă. Pe alocuri, barajele de crengi, dar și sălciile crescute chiar pe șenal, îl obligă pe barcagiu să lase vâslele deoparte și să se ajute de ghiondir, un par lung cu care ghidează barca, împingându-l pe fundul apei sau de vreun trunchi de copac. La un moment dat, am trecut de porțiunea îngustată și am intrat în zona unde canalul își păstrează lărgimea de pe vremuri, cu malurile delimitate de sălcii bătrâne. Și pe aici se înaintează greu, de data asta nu din cauza trunchiurilor de copac ci din pricina vegetației crescute până deasupra apei. Predomină o plantă despre care nea Valerică ne spune că e nou apărută. “Nici nu știu cum se numește buruiana asta. Noi îi spunem morcov de apă, fiindcă dacă o rupi miroase a morcov. Dar e toxică, nu-i ca plantele care populau balta pe vremuri. Asta nu hrănește peștii, îi otrăvește. Când începe să scadă apa, ea moare și începe să se topească, intră în putrefacție și miroase foarte urât”, ne-a explicat barcagiul.

 

Și pe el îl doare inima, la fel ca pe mine, de peștii ăștia care mor"

 

Toată suprafața canalului este invadată de buruiană, iar nea Valerică se opintește în vâsle pentru a-și croi cărare. Rare sunt ochiurile de apă curate, unde  barca înaintează mai lin. În ciuda celor 66 de ani ai săi, barcagiul nostru, fost șofer profesionist, se ține bine: vâslește în ritm susținut, vorbind din când în când cu barca sa de metal, botezată Vera. “Hai, Vera, că mai avem puțin până la pod! Hai, Vera, hai cu tata!”. Unul dintre noi se oferă să îl ajute cu vâslele, dar nea Valerică refuză zâmbind șugubăț: “Stați liniștiți, că nu-i problemă, pot să vâslesc toată ziua dacă trebuie. Doctorul spune să faci mișcare cel puțin 30 de minute pe zi, și asta e mișcarea mea, datul la vâsle. Eu de la șase ani am învățat să vâslesc, domnule, iar acum, dacă se întâmplă să plouă sau să bată vântul și nu pot să ies o zi cu barca pe Dunăre, mă îmbolnăvesc! Cunosc fiecare copac din pădurea asta, fiecare metru de mal. Uite, aici, de exemplu, pe porțiunea asta de mal, își făceau pe vremuri lipovenii ghețărie. Tăiau gheața iarna, când îngheța canalul, o puneau într-o groapă adâncă și o astupau cu stuf, și acolo se păstra foarte bine până vara, când o vindeau la restaurantele din Brăila, ca să țină vinurile și sucurile la rece!”, ne-a povestit nea Valerică, spunând că, de la acel loc, mai avem puțin și ajungem la pod. “Care pod?”, am întrebat. “Lasă că o să vedeți!”, ne-a spus ghidul nostru.

Câteva sute de metri mai încolo, după ce barca s-a târât cu greu prin vegetația de la suprafața canalului, am zărit două postamente masive de beton, situate față în față, pe un mal și pe celălalt. Ăsta e podul, sau ce-a mai rămas din el, că acum e doar o ruină, parcă-i cea mai rămas din podul lui Decebal”, glumește amar nea Valerică, explicându-ne că, pe vremuri, când canalul Corotișca și bălțile Poala Albă și Veriga erau exploatate de Întreprinderea Piscicolă a Brăilei, aici erau două porți masive din metal făcute în așa fel încât, când începea apa să se retragă, lăsa doar puietul să treacă spre Dunăre, păstrând peștii mari în bălți. Porțile se puteau deschide complet, pentru a putea trece șalupele, iar pasarela de metal ce permitea oamenilor să traverseze de pe un mal pe celălalt era, de asemenea, mobilă, putând fi dată la o parte din fața ambarcațiunilor. Acolo, la ruinele podului, ne aștepta Petrică Bedreag, fratele lui nea Valerică, un alt împătimit al bălților și poveștilor pescărești. Fusese prin pădure să caute râme pentru pescuit și venise să ne salute. Și pe el îl doare inima la fel ca pe mine de peștii ăștia care mor în baltă, pentru că nu se mai pot întoarce în Dunăre. În anii trecuți, am cărat amândoi, cu gălețile, mii de peștișori până la fluviu. Îi luam în găleata cu apă și îi duceam prin pădure, că nu se mai putea intra cu barca pe canal. Asta așa, ca să îi salvăm că ne e milă de ei să-i lăsăm să moară aici. Noi suntem pescari de mici copii și vrem ca pe Dunăre să fie pește în continuare. Dar de unde să mai fie, dacă tot puietul moare prin bălți cum sunt astea și câte or mai fi de-a lungul fluviului, lăsate, tot la fel, în paragină! De-aia nu mai e pește pe gârlă, nu din cauza noastră! Acum vreo doi ani, ne-a prins Poliția de Frontieră cu câteva kilograme de pește, ne-a dat amendă și ne-a pus eticheta de braconieri. Auzi, braconieri...”, spune cu năduf Valerică Bedreag.

Cei doi frați ne-au arătat, acolo, lângă fostul pod, locul unde s-a format primul baraj care a dus la distrugerea bălților Poala Albă și Veriga. “După Revoluție, când fosta Piscicola s-a închis și nu mai avea nimeni grijă de canal și de bălți, s-au făcut niște defrișări în pădure, iar ăia care lucrau cu buldozerul și-au tras loc de trecere spre dig prin canal, făcând un baraj din pietre și pământ. Atunci s-a închis prima dată legătura bălților cu Dunărea. Eu cu fratele meu și cu alți pescari am săpat la lopată ca să desfacem barajul ăla. Am dat drumul la apă, dar n-am mai putut să scoatem tot pământul ăla la lopată, vă dați seama... Încă se mai vede și acum o parte din dopul care a fost aici!”, ne-a povestit nea Valerică.

Pe drumul de întoarcere, bătrânul barcagiu și-a amintit cum era în vremurile bune, când pe canalul Corotișca veneau la fiecare sfârșit de săptămână sute de brăileni sau de turiști pentru a pescui. În drum spre Brăila, după ce am ieșit la Dunăre, am trecut și pe lângă fostul complex de agrement “Corotișca”, din care nu a mai rămas decât postamentul de beton, pe care câțiva pescari contemporani și-au încropit niște colibe. “Ce frumos mai era și aici când funcționa restaurantul! Stătea lumea la coadă ca să prindă un loc la masă, să mănânce un borș de pește. Lângă restaurant erau și câteva căsuțe din lemn unde puteai să te cazezi peste noapte. Praf și pulbere s-a ales de toate astea, nimic n-a mai rămas din ele!”, ne-a spus cu nostalgie în glas nea Valerică. Pe vremurile acelea, își aducea prietenii și cunoscuții la restaurant, în barca lui cu vâsle și la fel ca el procedau și alți barcagii. “Atunci nu era nebunia asta de acum, cu atâtea bărci cu motor care gonesc pe Dunăre fără niciun Dumnezeu! Era lumea mai liniștită, mai respectuoasă, ne-a spus bătrânul barcagiu, în timp ce vâslea contra curentului, folosindu-se din când în când de forța anafoarelor pe care știa cum să le găsească, pentru a ne întoarce înapoi, pe malul Brăilei, în zona Căpităniei, de unde plecasem.

 

Poveștile bătrânului barcagiu, acompaniate ritmic de plescăitul vâslelor în apă, de ciripit de păsărele și de zborul naiv al fluturilor ce căutau printre buruieni florile de altădată, ne-au descoperit mina de aur ce zace în uitare la doi pași de Brăila și ne-au făcut să ne întrebăm cum ar fi fost dacă, în loc să fie lăsat de atâția ani cimitir pentru pești, fostul canal Corotișca s-ar fi decolmatat și i-ar fi fost curățate malurile așa încât, împreună cu bălțile pe care le alimentează, să redevină paradisul de altădată. Dar cine să facă asta? În momentul de față, nicio instituție nu își asumă administrarea bătrânului canal. Direcția Silvică ne-a spus că nu îi aparține, Administrația Îmbunătăților Funciare ne-a transmis că nu are nicio treabă cu acest canal, iar de la Sistemul de Gospodărire a Apelor nu am reușit să luăm nicio reacție, deoarece s-a schimbat conducerea și nu am avut pe cine să contactăm. Fosta Întreprindere Piscicolă a Brăilei, transformată în SC “Vermata” SA și-a vândut încă din anii '90 activele, iar un fost director al acestei societăți nu a știut să ne spună cine anume a intrat în posesia canalului Corotișca. Primăria Brăila ne-a transmis, de asemenea, că nu are nicio legătură cu canalul Corotișca, deci nu are cum să intervină.

Trebuie reamintit, totuși, că, în 2015, Primăria Brăila a intrat în posesia terenului din zona dig-mal, de pe partea de vizavi de municipiu, după ce s-a judecat mai mulți ani cu Primăria Mărașu. După ce procesul s-a finalizat, iar Brăila a ieșit câștigătoare, fostul arhitect șef al municipiului, Ion Marian, declara că în Planul de Urbanism Zonal ar urma ca această zonă împădurită să fie alocată realizării unor eco-parcuri care să atragă turiști. Între timp, acele planuri par să fi rămas în stadiul de vorbe goale. Actuala administrație a Primăriei ne-a declarat că deocamdată nu există nicio intenție pentru a se amenaja ceva pe celălalt mal, excluzând astfel și posibilitatea reînființării fostei baze de agrement de la Corotișca. “În momentul de față, acel teren împădurit este administrat de Direcția Silvică. Nu există nicio intenție pentru schimbarea acestei situații, în contextul în care această zonă împădurită ajută municipiul Brăila să se încadreze în normativul de 27 metri pătrați de spațiu verde pe cap de locuitor stabilit printr-o Directivă Europeană, ne-a explicat viceprimarul Alexandru Jantea. (Vom reveni).




Categorie articol: 

Comentarii