Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Brăila, bun de abandonat

Cu niște ani în urmă, scriam, tot într-un editorial, cum simt că, zi de zi, Brăila mai moare câte un pic. Și atrăgeam atenția atunci asupra clădirilor neîngrijite sau ruinate, a locurilor virane transformate în halde de gunoi, a prafului și mizeriei de pe străzi, a lipsei copacilor și scuarurilor verzi, a zecilor de spații comerciale lăsate în paragină, cu ferestre sparte sau acoperite cu hârtii îngălbenite de vreme ori înnegrite de praf. Mai scriam atunci și despre sentimentul de nesiguranță, dar și despre depopularea accentuată și lipsa locurilor de muncă. Recunoșteam că, sub ochii noștri, Brăila moare, puțin câte puțin, și nimeni nu face nimic. Mai ales în zilele toride de vară, când totul era trist, murdar și pustiu. Fără bătrânii din piețe și autobuze și forfota de weekend din mall ai fi zis că e un oraș părăsit.

Decăderea era incontrolabilă și era o consecință a deciziilor pripite, rapide, egoiste de închidere a marilor unități de producție de la sfârșitul anilor '90, când s-a demolat și vândut mult, iar în loc nu s-a mai pus nimic. Iar ce s-a pus a fost, de regulă, preponderent de muncă brută pe salariu minim, lăsând tinerii fără perspective.

Drept urmare, fără oportunitatea unui loc de muncă provocator, decent plătit, tinerii au migrat spre alte orașe (sau țări), mai generoase pe piața muncii, ofertante în zone de recreere și distracție, în posibilități de educare și creștere a copiilor în pas cu vremurile etc.

Așa a intrat Brăila în cercul vicios al decăderii, împinsă de decizii guvernamentale, dar, mai grav, afundată zi de zi, puțin câte puțin, de lipsa de reacție și interes de pe plan local. Acesta a fost însă doar primul impuls, dur, puternic, și care a generat un efect de domino, amplificat de faptul că, ulterior, puținii investitori care au dat semne de bunăvoință, fie n-au putut să facă față corupției din aparatul local, fie n-au mai găsit forță de muncă pregătită, calificată. Tinerii capabili erau demult plecați, lărgind la rându-le cercul. Pentru că, nefiind tineri, multe dintre facilitățile dedicate lor și care

ar fi transformat orașul într-un punct atractiv nu și-au mai avut rostul, iar în lipsa unor lucruri banale care să le ofere o brumă de confort acasă, generațiile următoare n-au mai putut fi atrase cu nimic. Așa am ajuns un oraș sărac, îmbătrânit, în care cel mai mare și bun angajator este statul. De aceea mediul economic, și așa firav, a resimțit atât de profund loviturile pandemiei și își va reveni cumplit de greu din această criză. De aceea, nu doar acum ci în toate comunicatele AJOFM, chiar și când locurile de muncă vacante erau cu sutele, pe cele care impuneau specializări înalte sau studii superioare le numărai pe degete.

De acord, meseria e brățară de aur și nicio muncă nu e rușinoasă, dar când ani de zile un oraș, cândva al zecelea ca mărime în România, nu e capabil să ofere job-uri care să solicite calități profesionale deosebite, care să asigure un parcurs profesional de succes, cu alte cuvinte să ai perspectiva unui salariu decent și implict a unor condiții de trai decente, e clar că ceva nu e în regulă, că nu există viziune și nici interes pentru prosperitate. Un var pe o clădire, o iarbă udatăîn parc, un strat de afalt contează, dar nu e suficient. La fel cum, un post de lăcătuș, de confecționer, de vopsitor, de coafeză sau tehnoradactor e important, dar e dureros de puțin.

În concluzie, un oraș care nu reușește să atragă investitori decât pentru șaibă și cârcă, și în care aspirațiile nu au fundament decât dacă ești angajat la stat, nu-și va depăși niciodată condiția de: bun de abandonat.




Categorie articol: 

Like / Share

Comentarii