Şi, mai ales, nu este respectat. Şi nu mă refer la un respect deosebit material ori moral sau la vreun salariu ca în vest. Dar de multe ori lipseşte chiar şi acel nivel de respect minim, nu doar legal, ci şi uman.
Salarii - şi aşa mici - plătite cu întârzieri uriaşe, muncă la negru sau la gri, program de 10 sau chiar 12 ore, fără vreo plată suplimentară, lipsa sporurilor, necordarea zilelor libere legale ori chiar a concediului, condiţii de muncă mizere, atitudinea dictatorială a unor şefi isterici, cu limbaj suburban, ameninţări continue cu pierderea locului de muncă - din păcate, toate acestea fac parte din rutina cotidiană a majorităţii angajaţilor din România. Când le mai ajunge cuţitul la os, oamenii mai ajung la câte un protest spontan, cum s-a întâmplat zilele trecute la fabrica de confecţii "Blazer".
Dar milioane de angajaţi din această ţară sunt obligaţi să suporte, zi de zi, an de an, poate până la pensie, o asemenea atmosferă de lucru, fără ca cineva să-i mai apere. Statul nu o face - oricum, foarte puţini sunt cei care au curajul să-şi asume riscul de a reclama vreo neregulă undeva - iar sindicatele nu mai există de mult. Cel puţin în sectorul privat, acolo unde lucrează cei mai mulţi dintre angajaţii români şi cei care îi susţin, de fapt, şi pe bugetari. Nu ştiu dacă cineva din decidenţii politici ai ţării a realizat că, de fapt, de ani buni, în România - cu câteva excepţii - nu mai există cu adevărat o mişcare sindicală, iar drepturile salariaţilor nu mai sunt apărate de nimeni, din acest punct de vedere. Politicienii noştri nu-şi mai bat capul cu asta, rămânându-le să se lupte uneori, deşi în general le controlează direct politic, cu ceva sindicate de prin sectoarele ori companiile de stat cu probleme, gen Oltchim, CFR Marfă, CFR Călători, Poşta Română sau vreun complex energetic.
În rest, linişte şi pace. Linişte în rândul guvernanţilor, care consideră că fără sindicate în mediul privat au mai scăpat de o problemă, şi pace în rândul patronilor şi şefilor de firme, care pot acţiona cum doresc şi se pot comporta cum le e caracterul. Însă şi unii, şi alţii ar trebui să realizeze că un mediu economic fără sindicate nu este un mediu economic sănătos. O societate în care salariaţii nu au cu adevărat reprezentanţi, atât în faţa patronatelor, cât şi în faţa statului, este o societate bolnavă. O economie sănătoasă nu poate exista fără sindicate, chiar dacă uneori pot fi incomode - a se vedea, de exemplu, Germania ori SUA, unde sindicatele din mediul privat au un cuvânt extrem de greu de spus în stabilirea politicilor economice ori chiar în alegerea decidenţilor politici. Iar patronatele ar trebui să conştientizeze că, de fapt, sindicatele nu reprezintă duşmanii patronilor, ci în primul rând partenerii lor în lupta comună cu decidenţii politici. Degeaba se tot miră ca proştii reprezentanţii mediului economic că guvernanţii - indiferent de culoarea lor politică -, nu-i consultă niciodată atunci când stabilesc de capul lor strategiile economice, care ar trebui să-i ajute de fapt atât pe oamenii de afaceri, cât şi pe salariaţi. Normal că se întâmplă aşa, din moment ce patronatele n-au în spate forţa şi susţinerea celor care muncesc, în realitate, şi pentru unii, şi pentru alţii. Cu atât mai mult cu cât afaceriştii români s-au învăţat doar să cotizeze bani partidelor în campaniile electorale pentru afaceri ulterioare cu statul, considerând că asta este tot ceea ce au nevoie.
