Şi să nu uit! Imensul magazin e înţesat cu rafturi, cu tot soiul de produse, alimentare, nealimentare, de construcţii, de artă, româneşti, străine, extraterestre, ambalate, neambalate, perisabile, neperisabile, lichide, solide, TOATE FĂRĂ PREŢURI. Luaţi coşul şi intraţi în malaxorul cumpărăturilor. Şi puneţi, şi apoi daţi jos, şi iar mai puneţi ... într-o încercare disperată de a vă încadra perfect în datele problemei. Şi dintr-o dată o voce anunţă închiderea. Vă îndreptaţi buimăciţi spre casă, fără să aveţi cea mai mică certitudine că aţi făcut alegerea corectă.
Ei bine, aşa văd eu acum şcoala românească. O goană continuă, istovitoare, printr-un hipermarket numit EDUCAŢIE, după ceva, nu ştiu anume ce, la un preţ, nu ştiu care. Simt cum zi de zi împing în faţă, până la epuizare, un coş imaginar - copilul meu -, în care pun anapoda informaţii, de toate felurile, de multe ori orbeşte, fără să am vremea necesară să triez ce e cu adevărat important şi ce nu, fără să le cântăresc valoarea, fără să mă întreb câte din ele îi sunt cu adevărat necesare. Şi împing, şi împing, uneori cu rost, alteori fără, uneori fericită, alteori dezamăgită, şi pun şi iau, şi iar adaug, şi iar mai dau deoparte, într-o permanentă stare de incertitudine. E prea mult? E prea puţin? Dar cine să-mi răspundă?!
Şcoala, ca orice comerciant care se respectă, are tot interesul să-şi vândă marfa. Iar obligaţia copilului, s-o asimileze. Nici eu, nici copilul, probabil nici şcoala habar n-avem câţi "bani" sunt în joc sau cât valorează, de fapt, fiecare cuvânt înghiţit de bunăvoie sau de-a sila. Dar toţi avem un singur scop: la casă - adică la examen sau la angajare - rezultatul să se încadreze perfect în cerinţe şi în "suma" special alocată acestei şedinţe de shopping.
Aşa că turnăm cu nemiluita în copii, totul pe principiul SĂ FIE! Să fie şi de aia, şi de aia, şi de aialaltă, că nu ştii niciodată ce urmează, ce contează, ce le mai tună unora sau altora prin cap. Şi, la un moment dat, constatăm cu stupoare că din tot preaplinul acesta se alege praful. Copiii se răzvrătesc, refuză să mai înghită, iar rezultatele sunt pe măsura nemulţumirii lor.
Da, creştem o generaţie debusolată, de copii obosiţi şi frustraţi că în ciuda a ceea ce ei îşi doresc şi se simt capabili să facă, n-au nici cea mai mică libertate de alegere. Trebuie să ştie tot, pentru a evita eşecul. Dar ce înseamnă, de fapt, acest eşec?
Noi, generaţia despre care ne place să spunem că am făcut şcoală adevărată, suntem o generaţie de succes? Eu, de exemplu, sunt un rezultat meritoriu al sistemului care m-a format?
Păi, să vă povestesc. După 4 ani de inginerie şi cu diplomă luată cu 10 m-am dus plină de încredere să mă angajez la o uzină recent preluată de investitori străini. La interviu mi s-a solicitat să explic ceea ce ştiu eu cel mai bine. Am început să turui procedeul "X", care face şi drege, doar luasem 10 pe această lucrare. La un moment dat, patronul mă întrerupe amuzat: "Domnişoară, noi procedeul acesta nu-l mai folosim din cel de-al doilea război mondial. Dar despre cutare ştiţi, despre cutare aţi auzit? Noi asta folosim". Evident că nu, parcă-mi vorbea de nave cosmice. Bănuiţi ce sentiment de irosire, de nedreptate am simţit. Mi-au trecut prin faţa ochilor toate nopţile nedormite, toate emoţiile examenelor, toate laudele sau criticile profesorilor, părinţilor. Din momentul acela am părăsit definitiv ingineria. Ia daţi o raită prin viaţa voastră, câţi dintre voi aţi trăit asta?
Ştiţi ce ne-a salvat, totuşi, pe noi? Strada. Noi am copilărit în stradă, am comunicat unii cu alţii, mai mici, mai mari, mai buni, mai răi, am deprins din mers arta conversaţiei, arta de a ne descurca în orice situaţie. "Strada" ne-a dat puterea de a merge mai departe, de a găsi soluţii. Copiii noştri, nici măcar şansa asta n-o mai au.
Păcat că din lecţia pe care am primit-o, cei mai mulţi dintre noi - părinţi, profesori, inspectori, miniştri - n-am înţeles nimic. Ne lăsăm prinşi în cercul vicios al sistemului şi continuăm să ne împingem de-a valma copiii pe uşa acestui magazin învechit, decis să-i oblige să cumpere câte în lună şi-n stele, fără să le spună esenţialul - în lumea asta toate lucrurile au un preţ, important e să fii un bun negustor.
