Poate promulgarea, fără să clipească, a legii electorale prin care edilii locali sunt aleşi într-un singur tur de scrutin - o lege proastă, votată aproape la unison de parlamentari, şi care acum se doreşte a fi schimbată. Poate liniştea prea lungă de la Cotroceni, aspect cu care românii se obişnuiesc greu (învăţaţi cu stilul hăhăit şi conflictual al fostului preşedinte), dar despre care Iohannis ne-a avertizat încă înainte de a fi ales. Marele reproş care i se poate aduce, după părerea mea, este faptul că s-a înconjurat de consilieri proşti, care chiar nu ştiu să-l sfătuiască.
Dar nu există nici prea multe lucruri de laudă care să se poată spune despre preşedintele Klaus Iohannis. Da, preşedintele are mult prea puţine atribuţii, prin Constituţie, prin care să poată interveni în vreun fel în actul guvernării. Da, preşedintele nu poate guverna, nu poate impune o anumită politică economică ori socială, nu poate schimba guverne, nu poate face legi. Dar are dreptul - şi chiar datoria - de a fi ceva mai prezent în viaţa publică, lucru valabil inclusiv în cazul primei doamne, total pierdută în anonimat şi de la care existau aşteptări foarte mari în privinţa implicării ei în ceea ce priveşte societatea civilă.
Klaus Iohannis are posibilitatea de a comenta fiecare lege controversată care iese din acest mult hulit şi penal parlament, cu ocazia promulgării ori respingerii ei. Dar preşedintele o face foarte rar.
Şi, oricât de cinic ar suna, din păcate acesta este adevărul: tragedia de la "Colectiv" a fost evenimentul care l-a făcut pe actualul preşedinte să fie mai prezent, mai implicat, mai hotărât. A fost drama care l-a readus în viaţa publică, a fost momentul hotărâtor care i-a dat posibilitatea de a numi un premier mai competent şi un cabinet mai profesionist. Şi a fost tragedia care a declanşat un declic decisiv pentru o întreagă generaţie şi un întreg sistem. O nenorocire care n-ar trebui să se mai repete vreodată, dar care dă şansa unei întregi ţări la o schimbare profundă de mentalitate şi de raportare la un set de valori. O şansă pe care România a mai avut-o doar în urmă cu exact 26 de ani, dar pe care, din păcate, a ratat-o.
