Mă bântuie tot felul de catastrofe şi nu găsesc niciun tratament care să amelioreze starea de incertitudine în care ne zbatem de la o zi la alta, de la un an la altul. Au trecut 39 de ani de la cel mai mare cutremur din România, dar încă mai simt sub tălpile mele dezastrul celor 7,2 grade pe scara Richter. Pe 4 martie 1977, la ora 21.22, timp de aproape un minut, românii au trecut prin clipe de coşmar. Era o seară cu lună plină, iar cerul părea nefiresc şi straniu peste primăvara care bătea la uşă. În câteva clipe, tot universul nostru se prăbuşea, clădirile trosneau din rărunchi, ne îngrămădeam disperaţi pe scările blocurilor să ieşim din carcasa morţii pe străzile care se dezintegrau sub picioarele noastre. Am văzut atunci părinţi care nu mai reuşeau să coboare de la etajele superioare şi îşi aruncau pruncii în stradă, implorându-i pe cei de jos să îi prindă, după care plonjau în gol ... Au fost secunde de groază. Aproape un minut de coşmar, ca o zbatere între viaţă şi moarte.
Urmările au fost devastatoare: peste 1.500 de victime, 11.300 de răniţi şi aproape 35.000 de locuinţe s-au prăbuşit. Cele mai multe pagube materiale s-au înregistrat în Bucureşti, unde au fost puse la pământ zeci de clădiri şi blocuri, dar şi judeţul Brăila a fost grav afectat de cutremur, asemenea altor zone din sudul şi estul ţării, întrucât epicentrul cutremurului a fost în zona seismică Vrancea, la o adâncime de 100 de km. An de an, pe 4 martie, stau cu sufletul la gură şi cu teama de un nou cutremur devastator. Nu pentru mine, care de multă vreme nu mă mai tem decât de Dumnezeu, ci pentru tinerii şi copiii de astăzi, care trăiesc în vremuri tulburi şi în clădiri nesigure, într-o ţară care, la 39 de ani de la cutremur şi 26 de ani de democraţie, arată din nou ca după seismul din 4 martie. De ce spun asta? Pentru că, în ultimul sfert de secol, nu am reuşit decât să demolăm. Demolăm industrie, demolăm agricultură, demolăm conştiinţe şi vise şi nu suntem în stare să punem nimic în loc. Privim neputincioşi la îmbuibaţii vremurilor pe care le traversăm fără să le trăim şi la îmbogăţiţii peste noape şi ne ducem viaţa în sicriele comune. Ţara asta a devenit un bloc uriaş peste care tronează bulina roşie şi teama de cutremurele ce ne ameninţă zi de zi. În municipiul Brăila, zeci de imobile sunt marcate cu bulina roşie, ca urmare a expertizelor tehnice care arată că, la un cutremur, acestea ar fi primele afectate, în timp ce alte zeci de clădiri se pot prăbuşi oricând, atinse de o undă seismică. Încadrate la gradul l de risc seismic, aceste clădiri au toate şansele să se prăbuşească la primul cutremur puternic, dar, în România postdecembristă, banii sunt de fiecare dată insuficienţi pentru a salva vieţi omeneşti sau clădiri. Între timp, faţa oraşului se zbârceşte, politicienii au luat deja startul în cursa pentru ciolanul Puterii, ne fac promisiuni pentru o viaţă mai bună şi ne zâmbesc, iar noi, uităm de toate dezastrele şi ne lăsăm prostiţi încă o dată, de parcă am fi retardaţi.
