Raportul menţionează printre cauzele generale ale acestui fenomen instabilitatea economică şi erodarea încrederii în instituţii. Alţi factori ar fi diminuarea veniturilor, diferenţe mari la capitolele venit/inegalitate, rata mare a şomajului şi politici guvernamentale ineficiente.
Pe acelaşi palier cu România în privinţa acestui risc se mai situează câteva ţări europene precum Republica Moldova, Bulgaria, Ucraina şi Portugalia, care sunt depăşite doar de Grecia, Egipt, Liban sau Irak. La polul opus găsim ţări cu un nivel de trai foarte ridicat: Norvegia, Elveţia, Danemarca, Japonia.
Aşadar, este pe cale să explodeze din nou mămăliga? Teoria arată că da, însă practica ne dovedeşte că şansele ca acest lucru să se întâmple sunt foarte mici. Este adevărat că, punctual, au avut loc în ultimul timp mai multe mişcări de protest în România - Roşia Montană, Pungeşti - dar, deşi foarte zgomotoase, ele nu depăşesc volumul şi dimensiunile unui banal meci de pe Arena Naţională.
Cu excepţia Serbiei, toate ţările vecine au fost marcate de proteste ample din 2000 încoace, motivate economic sau politic, care au schimbat ceva. În acel an s-a înregistrat şi în România ultimul mare protest de anvergură - cel determinat de uriaşa escrocherie FNI. De atunci, fenomenul a scăzut în intensitate, rareori participanţii la un miting depăşind pragul de 10.000 de persoane. Mult mai populare sunt petrecerile de Revelion organizate în stradă sau evenimente precum Zilele Brăilei, de exemplu.
Dar de unde această apatie într-o ţară aflată mereu pe locuri codaşe între ţările UE în ceea ce priveşte nivelul de trai, venituri, servicii, şi pe primele când e vorba de taxe, corupţie şi emigraţie? Explicaţia devine una foarte simplă, dacă ne amintim cine au fost cei mai mulţi care au luptat - şi care au plătit scump atunci! - la revoluţie: tinerii. Şi astăzi tot cei tineri au ieşit în stradă, dar într-o măsură foarte redusă. Deşi reprezintă categoria de vârstă cea mai densă între şomeri, inclusiv în Europa, nu pentru asta au protestat ei în faţa unor autorităţi din ce în ce mai dezinteresate şi mai neglijente cu românii. Însă, la fel ca şi acum 24 de ani, tot afară este mai bine, astfel că tinerii (şi nu numai ei) iau calea pribegiei. Mai grav este că, cu cât stau mai mult afară - de bine ce e în România! - cu atât se diminuează tendinţa de a reveni acasă.
Aceasta pare a fi prioritatea zero a oricărui program de guvernare, depopularea ţării. Aşa se poate fura mai uşor, mai ales când hoţii au grijă să se acopere cu o lege în acest sens - evident, valabilă doar pentru ei. Probabil că şi Ceauşescu ar fi rămas în acelaşi fel la putere, dacă în decembrie 89 ar fi deschis graniţele. Până acum nu s-a văzut revoluţie pornită de cei de vârsta a treia - care, în România reprezintă pătura cea mai stabilă ca efectiv. E adevărat că îmbătrânirea populaţiei e un fenomen care ameninţă toate ţările Europei, dar în România raportul angajaţi/pensionari este de mult subunitar, fără a mai pune la socoteală populaţia de vârstă şcolară. Cu alte cuvinte, politica guvernelor de după 89 nu a fost doar deficitară, ci de-a dreptul catastrofală. Este singurul obiectiv asumat şi îndeplinit de toate partidele politice şi singura lecţie învăţată de politicieni la revoluţie şi aplicată până astăzi. Ca să nu le mai stea nimeni în cale.
