Tendinţa s-a putut remarca încă de anul trecut, când doar jumătate dintre votanţii la referendumul anti-Băsescu au mai venit la alegerile parlamentare.
Fenomenul a fost remarcat inclusiv de PSD, la sfârşitul săptămânii trecute, dar s-a rezumat la o simplă constatare, făcută o singură dată, în mijlocul unui discurs susţinut în cadrul Consiliului Naţional. Dezinteresul crescând al populaţiei faţă de tot mai ineficienta activitate a politicienilor a pălit în faţa unor probleme considerate mult mai importante. Au stârnit aplauze şi intervenţii favorabile ale mai-marilor PSD cereri precum creşterea salariilor primarilor şi funcţionarilor, dar şi aluziile la partenerii liberali de guvernare.
O singură intervenţie a definit foarte clar deficitul de imagine nu doar al PSD, care încă mai speră să obţină 30 la sută la viitoarele alegeri, ci al tuturor celorlalte formaţiuni politice. Lipsa de comunicare sau un dialog adecvat este motivul în mod voit ignorat pentru care politicienii nu se înţeleg nici cu cei care i-au votat, darămite cu opozanţii lor. Cea mai bună dovadă este prezenţa lor fizică în mijlocul oamenilor doar în preajma alegerilor. În rest, un zid uriaş se ridică între ei şi populaţie. Sigur, există o armată de secretare şi consilieri dornici să asculte păsurile oamenilor, dar poţi la fel de bine să discuţi cu un bec, pentru că rezultatul este acelaşi: nimic nu se schimbă în bine.
Vom vedea, auzi sau citi în continuare acuze grave şi ameninţări cumplite la adresa nenorocitului de prim-ministru, a banditului de preşedinte sau a ticălosului de primar. Din când în când, prin aceste discursuri se mai strecoară şi câte o ipocrită invitaţie la unitate în interes naţional, aşa cum a făcut sâmbătă Victor Ponta, de la tribuna Consiliului Naţional al partidului pe care îl conduce. Dar, după ce au fost făcuţi cu ou şi cu oţet în acelaşi discurs, cum pot percepe mesajul liberalii, preşedintele, ceilalţi actori ai vieţii politice?
Dincolo de tot acest circ, ruptura între politică şi societate a devenit cronică, iar absenţa unei comunicări reale este tolerată cu încăpăţânare. Pitită în spatele unor purtători de cuvânt, a unor maşinării supradimensionate, menite să asigure o interfaţă cu rol mai degrabă de protecţie decât de legătură cu lumea, clasa politică încearcă să-şi ascundă ineficienţa mituindu-şi slujbaşii cu posturi de tocat bani de pomană prin cine ştie ce ţări calde şi alegătorii cu câte o indexare a veniturilor.
Atunci când se întâmplă totuşi să apară în public, actorii politici nu o fac ca să vorbească cu (ne)supuşii, ci să le transmită un mesaj ce poate fi sintetizat, de regulă, în puţine cuvinte: "băgaţi-vă minţile-n cap!". Intervenţiile ironice la adresa protestatarilor de la Roşia Montană şi Pungeşti sunt cel mai bun exemplu. În rest, tonul obişnuit este arogant sau măcar plin de emfază, mai ales atunci când o catastrofă e prezentată în culorile victoriei. E şi ăsta un talent. Singurul, din păcate.
