Desigur, Călin Popescu Tăriceanu are nişte poliţe de plătit lui Traian Băsescu, încă de pe vremea în care preşedintele îl deconspira pe fostul premier Tăriceanu de o tentativă de trafic de influenţă în favoarea amicului său liberal Dinu Patriciu. Dar, în calitatea sa de preşedinte al Senatului, a nu-l invita pe Traian Băsescu, în calitate de preşedinte în funcţie al ţării, la aniversarea a 150 de ani de la înfiinţarea (nu de funcţionare, aşa cum cred unii politicieni) acestei camere legislative, este un gest penibil. Şi asta pentru că, în ciuda unor relaţii extrem de reci - care merg chiar până la dispreţ - dintre cei doi, Tăriceanu uită un lucru: este un moment aniversar pentru Senatul României, pe care provizoriu îl conduce, probabil pentru încă vreo 6 luni, la care firesc ar trebui să fie invitată şi instituţia Preşedinţiei României, pe care tot vremelnic o conduce acum Traian Băsescu, tot pentru încă vreo 6 luni.
Nu e ziua de naştere a cetăţeanului Călin Popescu Tăriceanu sau a şasea sa nuntă, ca să poată invita doar pe cine place. În ciuda unor divergenţe majore dintre cei doi, inclusiv pe tema parlamentului unicameral dorit de Băsescu şi de majoritatea populaţiei, dar respins de majoritatea parlamentarilor, preşedintele Senatului ar fi trebuit să realizeze că el doar reprezintă o instituţie, nu că este o instituţie în sine. Tăriceanu s-a comportat, de fapt, ca un adolescent ajuns la majorat şi care nu-şi invită colegul care-l bate în pauze la aniversarea celor 18 ani.
Traian Băsescu nu pierde nimic din această poveste - probabil şedinţa solemnă va fi anostă, plictisitoare şi în stil neocomunist, din moment ce unii senatori adaugă la istoricul Senatului şi cei 45 de ani de comunism, în care instituţia de fapt nu a existat, fiind înlocuită, ca şi Camera Deputaţilor, de Marea Adunare Naţională. Călin Popescu Tăriceanu a reuşit însă să arunce în penibil, în faţa lumii civilizate, nu doar un moment festiv, fără nicio miză reală, ci o ţară întreagă.
