E clar că legea este nu doar permisivă la acest capitol, ci de-a dreptul proastă. Dar cine a făcut această lege? Evident, parlamentarii care au votat-o şi care, cel mai probabil, s-au gândit în primul rând la ei şi la gaşca lor de penali. Şi-au asigurat astfel o portiţă de micşorare a pedepselor cu închisoarea pentru situaţia în care ei înşişi ar ajunge în spatele gratiilor. Şi, de la Adrian Năstase încoace, o grămadă de parlamentari infractori au folosit acest mecanism pentru a scăpa mai repede de puşcărie.
Dar, ca deţinut, nu este suficient doar să scrii o carte. Trebuie, de fapt, să elaborezi o „lucrare ştiinţifică", o operă care să folosească studiului ştiinţific. Ai nevoie de recomandarea unui profesor universitar ori de a unui specialist în materie şi de o editură care să te publice. Aşa s-a ajuns ca printre „coordonatori" să se numere nume cunoscute din mediul universitar, înalţi prelaţi ai BOR ori foşti procurori. Bun, editurile, ca societăţi comerciale, o fac, evident, pentru bani. Profesorii universitari, prelaţii şi procurorii, însă, pentru ce altceva o fac? Pentru ce girează cărţile scrise de indivizi care probabil nici nu ştiu să scrie, din moment ce oricum nici nu ştiu să vorbească limba română corect? Ca să nu mai vorbim de faptul că un deţinut nu are acces la informaţii atât de elaborate, încât să poată documenta o lucrare ştiinţifică. De ce ţin aceştia să-şi asocieze numele cu acela al unor infractori notorii? De ce au acceptat să se mânjească în aşa hal, dar nu doar pe ei, ci şi instituţiile pe care le reprezintă?
Dar problema nu se reduce doar la aceştia. Există comisii în penitenciare, care analizează, aprobă şi susţin apoi eliberarea condiţionată a deţinuţilor-scriitori. Şi, peste toţi aceştia, există judecători, de prin judecătoriile mici de care ţin penitenciarele şi unde justiţia încă se face după ureche, care decid eliberarea mai devreme a infractorilor, în baza acelor recomandări ale comisiei de specialitate. Dar oare nu-şi pune niciunul dintre aceştia problema cum pot scrie nişte indivizi mai multe cărţi decât au citit probabil în viaţa lor? Cum pot scrie unii o carte în nici două săptămâni? Chiar nu a sărit nimănui în ochi escrocheria? Chiar nu a fost nimeni revoltat ori măcar suspicios? Şi, nu în ultimul rând, de ce Uniunea Scriitorilor din România nu a luat deloc atitudine în faţa acestui fenomen?
Şi cum se face că în 5 ani de la declanşarea acestui adevărat flagel, abia acum i-a dat cuiva prin cap de la Ministerul Justiţiei că lucrurile sunt prea suspecte şi că legea ar trebui modificată? De ce niciun parlamentar ori lider de partid nu a depus până acum o iniţiativă de modificare a legii? De ce a trebuit să ajungă scrisul în spatele gratiilor o adevărată afacere, pentru ca autorităţile să conştientizeze, în sfârşit, că lucrurile nu sunt deloc în regulă? Şi, una peste alta, va răspunde cineva în faţa legii pentru acest dezmăţ pseudoliterar şi ştiinţific? Nu de alta, dar dacă tot au ajutat nişte infractori să iasă mai repede din închisoare, poate e cazul să intre în locul lor.
