De departe, cea mai revoltătoare dintre aceste "linii de forţă" este cartea confesională pe care premierul o aruncă în joc, prefigurând o luptă ce va aminti ori de Evul Mediu întunecat ori de războaiele religioase din Orientul Mijlociu. "Trebuie să sprijinim Biserica şi cultele religioase. Biserica şi Armata merită sprijinite", a desenat Ponta în câteva cuvinte o alianţă de imagini cu două dintre instituţiile care se bucură de cea mai mare încredere în ochii românilor, apoi s-a plasat strategic în interiorul unei majorităţi confesionale: "Sunt ortodox, majoritatea românilor sunt ortodocşi", apartenenţă pe care şi-a întărit-o printr-un legământ până la moarte: "Sunt ortodox. Aşa m-am născut, aşa o să mor...". Apoi, dând dovadă de un machiavelism grosier, Ponta a făcut o piruetă şi, fără să fi fost atacat niciodată în niciun fel pentru credinţa ori religia sa, a pozat în victimă şi, în acelaşi timp, şi-a creat o virtute din simplul fapt că este botezat ortodox spre deosebire de cei care nu sunt. Şi a cerut respect pentru acest lucru: "Nu vreau să mă acuze nimeni sau să spună că e un defect că sunt ortodox în ţara mea. Cred că trebuie să fiu respectat pentru asta". Într-un mod asemănător, Ponta a aruncat pe masa jocului politic şi cartea naţionalistă, stabilind clar două dintre fronturile pe care va marşa în cazul în care principalul său contracandidat va fi Klaus Iohannis.
După discursul lui Ponta, devin mult mai clare intenţiile pe care PSD le-a avut atunci când, astă iarnă, de pildă, guvernul a încheiat un protocol cu biserica. Concesiile pe care Partidul le-a făcut Bisericii Ortodoxe îşi regăsesc resorturile în speranţa că aceasta se va implica mai mult în lupta politică, ceea ce, având un candidat de o altă confesiune, nici nu e prea greu de închipuit că s-ar putea întâmpla. Iar România, ţara unde concepte precum "political correctness" intră în spaţiul public mai întâi cu defectele şi abia apoi cu avantajele, e un teren propice pentru dezvoltarea unei campanii electorale bazată pe discriminare confesională, etnică şi de gen. O să vedem, sunt convins, întreg testosteronul politic ţâşnind prin toţi porii misoginismului, de îndată ce prima femeie cu şanse îşi va fi anunţat candidatura.
Ce ar mai fi de adăugat? Faptul că rămâne încă vizibilă şi respingătoare ipocrizia urmaşilor ideologici ai Partidului Comunist, cel care a distrus biserici şi a aruncat în temniţă cea mai însemnată şi mai valoroasă parte a preoţimii. Sper ca Biserica să-şi păstreze etica instituţională şi să se ţină departe de războiul vremelnic şi murdar al mirenilor, oricâte concesii, protocoale şi promisiuni i s-ar face. Răul nu e neapărat de o altă confesiune.
