Recent, când ministrul Agriculturii a afirmat că "aici este o piaţă în care importatorii se orientează şi aduc produse la sfârşit de termen de valabilitate sau chiar depăşit" şi a acuzat statul român şi ANPC-ul că nu îşi fac datoria, fermierii şi marii retaileri au reacţionat ferm şi au respins cu vehemenţă acuzaţiile. Eu cred însă că nu iese foc fără fum. Într-adevăr, România stă îngenuncheată la porţile Europei şi nu are puterea sau nu vrea să verifice produsele ce ajung pe mesele noastre. Politicienii noştri fac sluj în faţa Uniunii, iar Coana Europa ne tratează ca pe nişte copii retardaţi şi ne bagă în seamă cu un şut în fund, să facem un pas înainte, sau cu o palmă peste ochii peticiţi de somnul din care nu ne mai trezim. Suntem o ţară îngenuncheată de politicienii ei şi umilită de ultimul trib din Tanganica sau de oriunde, de unde importăm grâu, legume sau fructe. Asta am ajuns. Din grânarul Europei, România nu mai este în stare să producă nimic. Pământul nostru, care altădată hrănea populaţia întregului continent, a ajuns acum de izbelişte, o pârloagă printre cimitire de maşini sau printre gropile de gunoi ale îmbuibaţilor vremii. O ţară cu toate bogăţiile naturale ale lumii, brăzdată de ape limpezi, de dealuri, de munţi şi câmpii şi străjuită de bătrânul Danubius până la Marea Neagră, nu mai poate acum să-şi hrănească o populaţie din ce în ce mai mică. Nu mai ştim gustul merelor din grădina casei părinteşti sau aroma pătlăgelelor roşii. Ne vindem pădurile şi importăm de-ale gurii. Importăm produse din Africa de Sud, din India, din China sau cumpărăm la ofertă produse din Occident, de pe unde hălăduiesc cu traista în băţ românii care vor să o ducă mai bine. Cumpărăm struguri şi vinuri din Cizma Europei, iar viile noastre s-au sălbăticit de atâta nepăsare. Se prăbuşeşte vatra părintească, neghina a invadat grâul semănat peste vreme, copacii au uitat să mai înflorească, iar noi nu mai ştim drumul spre casă. Am uitat să ne bucurăm de pământul reavăn de sub brazdă, de mirosul de iarbă proaspăt cosită, de mirosul de pelin de la margine de drum. Stăm cu mâna întinsă la firimiturile ce cad de la masa Uniunii Europene, iar pământul nostru este năpădit de buruieni şi de nepăsarea guvernanţilor, care caută soluţii pentru importul de câini cu covrigi în coadă sau pentru zarzăre verzi.
A venit primăvara, dar pe noi ne-a cuprins din nou o lehamite generală. Nu ne mai interesează nimic, nu mai punem nimic în pământul de-acasă; nici usturoi, nici fasole, nici seminţe de roşii sau arpagic. Lăsăm via şi pomii să se usuce, spargem seminţe pe-o bancă din parc şi cumpărăm struguri şi prune din Mozambic. În lumea asta plină de paradoxuri şi de incompetenţi, noi suntem doar simpli sinucigaşi, purtaţi de valul tranziţiei.
