Ăştia suntem! Nici măcar nu mai am putere să-i condamn sau să-i critic pe cei care nici la o aşa tragedie nu au reuşit să-şi ţină în frâu frustrările ori aşa-zisele credinţe. Dar nu asta-i problema! Eu ştiu că, la Dumnezeul acela, pe care unii prost îl invocă, iar alţii îl blamează, eu mă rog. Mă rog pentru sufletele şi suferinţele morţilor şi răniţilor din "Colectiv". Mă rog pentru noi toţi, oameni buni! Toţi ar trebui să ne rugăm şi să-L rugăm să ne ierte. Pentru că moartea din COLECTIV are o vină COLECTIVĂ. Iar numele ei este ŞPAGĂ.
Prea mult am închis ochii! Prea mult am tăcut! Prea mult am stat nepăsători şi am acceptat mizeriile! Şi eu, şi tu, şi tu. Ne-a încolăcit corupţia asta mai rău ca un şarpe veninos! Şi ne-a strâns, şi ne-a tot strâns, şi ne-a sugrumat, încetul cu încetul, încât am ajuns să credem că doar aşa putem trăi. Am ajuns atât de disperaţi să ne luăm gura de aer, încât, aproape fără să conştientizăm, credem că acesta e unicul mod de supravieţuire. Am auzit atât de des patroni, directori, investitori: "Dacă nu dai şpagă, eşti mort!"... La primărie, la finanţe, la itm, la sanepid, la pompieri, la poliţie, la mediu, la inspecţia în construcţii, la subvenţii, la tribunal, la licitaţii, la gaze, la renel... Până şi să vinzi nişte amărâtă de marfă - în farmacii, în market-uri, în pieţe - trebuie să cotizezi, pentru vadul comercial, pentru un loc mai bun pe raft, pentru a-ţi fi marfa recomandată clientului. Dai şpagă pentru un credit, pentru a-ţi înscrie copilul la şcoală, cu buzunarele pline te duci şi la spital. Dai şpagă pentru a ieşi la pensie, pentru a prinde nişte contracte, să te angajezi, să te muţi, să-ţi deschizi o afacere. Să mori, să naşti, tot aia - ca să treci cu bine, dai şpagă! Nimic nu se mai mişcă, practic, în ţara asta fără şpagă. Fără şpagă, România ar fi paralizată. Ei, bine, acum, din prea multă ŞPAGĂ, S-A MURIT!
Căci, dacă fraierii ăia de patroni ar fi băgat banii în materiale de bună calitate, nu în şpagă, copiii aceştia ar mai fi în viaţă. Dacă autorizările şi avizele s-ar fi dat pe bune, nu din birouri, de preţioşi cu cravată la gât şi mimoze pe tocuri de 12 cm, dacă prin instituţiile statului s-ar mai fi făcut şi puţin teren, copiii aceştia n-ar fi murit. Inconştienţa organelor de avizare şi control, dar şi a noastră - pentru că de atâţia ani ne complacem în tot felul de astfel de situaţii, i-a ucis. 32 de morţi e o cifră enormă. Să ne dea Dumnezeu putere şi înţelepciune să învăţăm ceva din moartea lor!
Nu spuneţi că nu vă pasă. Acum au murit ei, dar oricare dintre noi putem muri ... oricând, oriunde în ţara asta. Pe drumurile pline de gropi, în şcolile cu tavanele ce stau să cadă, în spitalele căpuşate şi ruinate de atâţia interpuşi. În clădirile cu bulină roşie, fie că sunt locuinţe, cârciumi, sedii de firme ori de autorităţi locale şi centrale. Putem muri într-o secundă în coşciugele care ne asigură transportul, fie că e vorba de autobuze, trenuri, iar la Brăila, mai ales, în maxi-taxi sau tramvaie. În ambulanţele ruginite, în localurile care nu respectă nicio regulă de igienă şi siguranţă... În mii de feluri putem muri, multe nici măcar nu le conştientizăm. De exemplu, copiii aceştia au murit la un concert. Un banal concert. Cine s-ar fi gândit!
Pe ei, Dumnezeu să-i ierte! Pe noi, să ne ajute! Căci, într-o mică sau mai mare măsură, toţi suntem complici la moartea lor.
Acum ne frământăm, ne răzvrătim, vorbim, propunem, dezbatem. Mi-e teamă însă că, după ce şi ultimul sicriu va fi astupat cu pământ, peste toate durerile, temerile, frustrările şi nenorocirile acestea se va aşterne iar tăcerea. N-ar fi prima dată. Dar, totuşi, te întreb: MAI SUPORŢI?
P.S. "Murim când ne resemnăm...!", asta cântau băieţii în concertul acela! Noi, deja am murit, fiecare câte puţin, în fiecare zi din ultimii 25 de ani. Chiar aşa: MAI SUPORŢI?
