A venit însă vremea alegerii unui nou rege şi, ca printr-o minune, poporul s-a trezit din picoteală. A protestat, a ţipat, s-a zbătut, a ieşi la vot şi, în final, a reuşit să-şi impună voinţa, ungându-l rege pe cel ALES. De ei. Regatul s-a trezit la viaţă pregătindu-se pentru un nou drum. Un ALTFEL de drum.
Numai că zilele treceau una câte una, fără ca ceva semnificativ să se schimbe în viaţa omului de rând. Din fericire însă, convins că somnul nu e o soluţie, poporul nu a mai mers liniştit la culcare. A început să întrebe şi să se întrebe. De ce? De ce regatul "se încăpăţânează" să păstreze acelaşi drum? De ce conducătorii sunt aceiaşi, când regele e altul? De ce, dacă regele a altul, fărădelegile sunt aceleaşi? De ce? De ce aşa, când în poveşti BINELE întotdeauna învinge?
De ce! Amintiţi-vă o poveste. Oricare. Aţi văzut? În orice poveste, pentru a învinge, eroul are întotdeauna nevoie de sprijin. De acele personaje secundare, dar cu calităţi excepţionale, care-l însoţesc din umbră şi-i sar în ajutor în momentele cheie. Da, acesta este cel mai important lucru pe care l-am învăţat din poveşti: binele învinge întotdeauna, dar întotdeauna în echipă. Ai o echipă sănătoasă, serioasă, de încredere în spate, învingi. Nu, la prima confruntare te înfulecă balaurul pe nemestecate, cu buzdugan cu tot.
Noi, practic, asta am votat pe 16 noiembrie: o poveste cu un Făt Frumos, în care am pus atât de multă încredere, încât l-am creditat cu puteri nebănuite. Unii din dorinţa de a scăpa de vechiul rege, de vechii conducători, alţii din dorinţa de porni pe un ALTFEL de drum.
Am crezut că va reuşi să se înconjoare de oameni buni şi înţelepţi, prieteni de nădejde, care să-l sprijine, de spiriduşi şi zâne bune, de cai năzdrăvani şi Sfinte Vineri. Am crezut că, prin prisma victoriei lui zdrobitoare şi a lecţiei de voinţă civică, personajele negative vor lua aminte.
Când colo, ce să vezi!? Vechiul rege turuie întruna, vrute şi nevrute, dă de pământ cu instituţiile de zici că încă mai are coroana pe creştet. Balaurul roşu doar s-a transformat într-un pisoi şiret, păstrându-şi fără nicio jenă apucăturile. Iar Alesul ... tace. Prea mult tace.
De ce tace? De ce nu scoate buzduganul să-l arunce în nori?
Pentru că, iată, am înţeles în ultimele 6 luni, Alesul nu-i un Făt frumos. E doar un om, ce-i drept mult mai bun decât alţii, dar până la urmă, un simplu pământean. Puterile acelea "supranaturale" cu care ne promitea că va învinge răul erau, de fapt, oamenii din jurul lui, pe care îi credea frumoşi, cinstiţi, profesionişti, câte unul pentru fiecare cap al balaurului. Dar în ultimele 6 luni a înţeles şi el că în cazul multora s-a înşelat.
De aceea tace. Ce să spună când în jurul său, în loc de spiriduşi, cai năzdrăvani şi zâne bune vede, de fapt, mârţoage înfometate, spâni trădători şi mame vitrege! Ce să spună când vede că, în loc de sprijin, primeşte doar gâlceavă, luptă pentru putere şi funcţii.
De aceea nu aruncă buzduganul, de aceea, deocamdată, tace. Dar, cred eu, tace şi le-o coace. Şi ştiţi de ce? Tocmai pentru că Iohannis nu e Făt frumos, pentru că România nu e o pădure fermecată, nu e un tărâm de poveste. România e o junglă. Iar în junglă trebuie să supravieţuieşti. Şi Iohannis, fiţi convinşi, vrea să supravieţuiască. Nu l-au oprit nici tăricenii, nici antoneştii. Nu-l vor opri nici atanasiii de la Bucureşti, nici drăghinceştii din teritoriu.
