Competiţia este una acerbă între partide pentru că României i s-au alocat 32 de locuri în viitorul Parlament European, cu trei mai puţine decât în mandatul care tocmai se încheie. Însă reducerea plutonului - determinată de scăderea populaţiei, conform ultimului recensământ, şi de intrarea Croaţiei în UE (căreia i s-au atribuit mandate fără a creşte efectivul europarlamentar) - nu pare deloc să aducă vreo îmbunătăţire a calităţii candidaţilor. Liderii principalelor două partide româneşti, PSD şi PNL, au avut grijă să-şi plaseze consoartele pe locuri eligibile, între alţi protejaţi, pentru că în acest caz votul e pe listă, adică la grămadă, şi nu nominal.
E adevărat că tipul de vot nu contează cine ştie ce, după cum am văzut la alegerile din 2012 pentru Parlamentul României. Atunci, majoritatea celor care au ţinut să-şi exprime opţiunile au făcut-o în semn de protest contra guvernării PDL, şi nu neapărat pentru că ceilalţi candidaţi ar fi fost mai buni. Chiar şi aşa, pretendenţii la mandate parlamentare au făcut risipă de efort la acea vreme pentru a deveni cunoscuţi. Acum însă, eurocandidaţii se ascund în spatele listei de partid, în loc să se înfăţişeze electoratului nu doar în campanie, ci cât se poate de des pe tot parcursul celor cinci ani de mandat plătit cu peste 6000 de euro/lună (fără a pune la socoteală diurna de 304 euro/zi). E de înţeles de ce concurenţa este uriaşă în mediul politic.
De partea cealaltă, percepţia populară este dată de prezenţa la vot. În 2009, la primele alegeri europarlamentare de după aderare, abia puţin peste 27 la sută dintre români au catadicsit să treacă pe la secţii. Procentul este, în medie, de două ori mai mic decât la alegeri locale, parlamentare sau prezidenţiale. Până şi la referendumul anti-Băsescu s-au urnit de acasă peste 46 la sută dintre alegători. Fenomenul absenteismului este unul general, media europeană fiind în acelaşi an 2009 de numai 43 la sută, în scădere continuă, cu minimul în Slovacia (sub 20 la sută prezenţă la vot) şi maximul în Belgia şi Lituania (peste 90 la sută). Totuşi, în urma ţării noastre, alături de Slovacia, se mai află doar Letonia şi Polonia. Dezinteresul românilor faţă de aceste alegeri este justificat de dezinteresul europarlamentarilor în a-şi prezenta şi explica activitatea legislativă susţinută la Bruxelles şi Strasbourg. În lipsa acestei banale preocupări, audienţa este pe măsură. Au mai contribuit la diminuarea interesului popular pentru euroalegeri reprezentanţi precum Gigi Becali sau Elena Băsescu, dar şi aceia despre care nu s-a auzit absolut nimic în toţi cei cinci ani de mandat.
Alegerile din 25 mai sunt un bun prilej pentru a compara uriaşa maşinărie birocratică a Parlamentului European - care funcţionează! - cu aceea a Parlamentului de la Bucureşti - care merge anapoda atunci când se întâmplă să funcţioneze. Legislativul de la Bruxelles numără fix 751 de membri la o populaţie a UE de 500 de milioane de locuitori. Cel de la Bucureşti numără în actualul mandat 580 de aleşi, cu 20 la sută mai mulţi decât în cel precedent, la o populaţie de 25 de ori mai mică - 20 de milioane de români. Cele două instituţii diferă şi prin faptul că eurodeputaţii nu revin de nenumărate ori, cu diferite amendamente, asupra unei recomandări sau directive pe care tot ei au adoptat-o. Bâlbâielile repetate la nesfârşit de aleşii de la Bucureşti pe legi mai vechi şi pe ordonanţe guvernamentale au ajuns să umple cam jumătate din timpul alocat dezbaterilor parlamentare, deja decimat de chiulul practicat în masă. Şi această ineficienţă, deşi specific românească, aruncă o umbră asupra Parlamentului European, după principiul "toţi o apă şi-un pământ".
Aşadar, noi pentru cine votăm pe 25 mai?
