Era semn că liderii politici turci o luaseră razna, că ţara se îndrepta într-o direcţie greşită - economic, social ori chiar religios - şi că trebuia readusă pe calea "cea dreaptă" - chiar dacă, uneori, asta nu era neapărat şi dorinţa poporului. Armata avea în Turcia acest rol de arbitru suprem, care făcea ordine în ţară, odată la 10-20 de ani, fiind ultimul apărător al ideologiilor trasate şi lăsate moştenire de Mustafa Kemal Ataturk. Lua brutal puterea din mâna politicienilor deraiaţi, prelua controlul ţării, o punea pe roate pe direcţia bună şi o reda, după doi ani, politicienilor, prin alegeri democratice.
În sine, Ataturk a fost tot un fel de dictator, dar unul cu adevărat luminat. Viziunea sa de dezvoltare a Turciei, de acum aproape 100 de ani, uimeşte încă şi astăzi. Graţie lui, de exemplu, Turcia avea vot universal şi drepturi egale pentru femei când în SUA femeile de culoare abia aveau voie să iasă din casă. Tot graţie lui Ataturk, Turcia s-a rupt oficial, ca administraţie statală, de islamismul care a făcut ravagii ulterior în Orientul Mijlociu - angajaţii publici din Turcia neavând voie să etaleze niciun fel de însemn religios, nici măcar clasicele baticuri pe cap. A desfiinţat Sharia şi a trecut Turcia la alfabetul latin. A impus cu forţa nişte reforme care s-au dovedit a fi, în timp, cheia succesului.
Era evident că Turcia de azi nu mai e chiar cea pe care o visa Ataturk, viziunea actualului preşedinte, Recep Erdogan, fiind destul de diferită de cea a primului preşedinte al Turciei. Că majorităţii poporului îi place acum să o cotească mai mult spre islamism şi că adoră să fie sub conducerea unui dictator în devenire e una, dar asta nu înseamnă automat că e şi de bine. Cel puţin prin prisma a ceea ce a reprezentat Turcia în ultimii aproape 100 de ani.
Dar lovitura de stat militară încercată în weekend n-a ieşit. În primul rând, pentru că a acţionat doar o părticică a Armatei, aia pe care Erdogan încă nu ajunsese să o controleze. A acţionat în pripă, disperat, fără un plan bine pus la punct. Şi nici loviturile de stat militare nu mai pot fi ca în urmă cu nişte zeci de ani - cam greu să mai tragi acum în oamenii care stau în faţa tancului, aspect care prin anii '60-'80 n-ar fi fost deloc un impediment într-o lovitură de stat reuşită.
Cum spuneam, o desfăşurare a unei lovituri militare de stat în Turcia n-ar fi trebuit să fie un lucru foarte îngrijorător - doar Ponta era foarte speriat faţă de soarta bunului său prieten Erdogan. Mult mai îngrijorător este însă ceea ce se întâmplă acum: nu doar că preşedintele Turciei îşi întăreşte puterea şi controlul asupra tuturor celorlalte puteri din stat, dar totul se reduce la o răzbunare strict personală. După "epurările" în masă făcute în rândul judecătorilor, procurorilor, militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor, cu liste foarte precise, pe baza doar a unor supoziţii, mai are cineva senzaţia că mai există cu adevărat Justiţie în Turcia? Ori că Turcia mai este ţara aceea democratică, liberă, tolerantă şi dreaptă de până acum câţiva ani?
Nu cred că Turcia va mai fi vreodată ţara care a fost până de curând. Poate că s-o visa Erdogan un nou despot luminat al Turciei, dar deocamdată pare a fi doar un despot şi atât. Unul care complică situaţia geo-politică în zona asta mai mult decât şi-ar fi dorit cineva. Încă unul în coasta României, de parcă Putin nu ne era de ajuns!
