Şi asta pentru că la noi se întâmplă adevărate "miracole" atunci când sunt în joc orgolii ale celor care ţin cu dinţii de funcţiile de conducere din sistemul de sănătate.
De teama unei proaste reputaţii sau din dorinţa de a se situa pe linia de plutire a graficelor sau a normativelor în vigoare, medicii şi managerii de spital ascund de multe ori adevărul şi aleg să raporteze cifre care nu au nicio legătură cu realitatea. În România sunt raportate mai puţine infecţii nosocomiale decât în ţările cele mai avansate din Uniunea Europeană, deşi spitalele din ţara noastră consumă de două ori mai puţin dezinfectant decât acestea. Despre calitatea dezinfectantelor ce au umplut buzunarele celor care trăiesc de pe urma mafiei din România, despre condiţiile mizere din spitale sau despre alte detalii care ţin de calitatea actului medical în sistemul de sănătate românesc nu mai vreau să vorbesc. De prea multe ori am tras semnale de alarmă că intrăm în spital cu o boală şi ieşim cu zeci de afecţiuni şi nu m-a auzit nimeni, de mai bine de două decenii...
Dar, cum să nu te revolţi şi cum să nu te întrebi ce miracole se întâmplă când, în aceste condiţii, ponderea la nivel naţional a infecţiilor intraspitaliceşti este de doar 1 sau 2 la sută, în timp ce în Uniunea Europeană este între 5 şi 15 la sută?
În "epoca de aur", totul era supraraportat. Dacă într-o fermă zootehnică o scroafă aducea pe lume doi purceluşi, la secretarul de partid se raportau patru; acesta raporta dublu la şefii de la judeţ, iar la "conducătorul general" se raportau zece. Acesta, mulţumit că s-a depăşit producţia planificată, lăsa doi pentru populaţie, iar ceilalţi urmau să fie trimişi la export, pentru achitarea datoriilor externe.
Aşa am ajuns cum am ajuns şi am ieşit în stradă, să strigăm adevărul.
Acum, suntem exact la polul opus. Dacă în spitalele din Uniunea Europeană se înregistrează cifre rezonabile în ceea ce priveşte infecţiile intraspitaliceşti, noi abia dacă raportăm câte o infecţie nosocomială pe ici, pe colo, ca să nu se spună că organele de control nu îşi fac datoria.
Despre suferinţa pacienţilor infectaţi în spitalele româneşti nu are rost să vorbim, pentru că suferinţa nu ajunge în catastifele medicale şi nici în raportările către Ministerul Sănătăţii. Acolo ajung raportări false, cifre cosmetizate, adevăruri trunchiate, pentru că medicii, managerii de spital, nu vor să se facă de râs şi să spună că în spitalele din România se consumă de două ori mai puţin dezinfectant sau alcool pentru dezinfectarea mâinilor, decât în ţări care au de două sau de cinci ori mai multe infecţii spitaliceşti.
Faptul că nu se spune adevărul, că epidemiologii nu raportează neregulile constatate înseamnă că nu se ia nicio măsură şi că viaţa noastră este într-un continuu pericol în unităţile sanitare româneşti. Cazurile de "morţi cu zile" prin spitale sunt atât de multe, încât aproape că au devenit ceva banal, de ani de zile.
Cu toate acestea, cadrele medicale, şefii de secţii din spitale, managerii unităţilor medicale şi toţi ceilalţi factori implicaţi în caruselul infecţiilor intraspitaliceşti ascund adevărul. Se tem de repercusiuni, de pierderea locului de muncă, de sancţiuni, de reputaţie proastă, de culpă medicală, de neîndeplinirea indicatorilor de performanţă prevăzuţi în contractul de management încheiat între managerul unui spital şi Ministerul Sănătăţii.
De starea de sănătate a populaţiei nu se teme nimeni. Intrăm în spital cu o boală şi ieşim cu zeci de afecţiuni sau suntem seceraţi de bacterii ucigaşe şi nimeni nu se face vinovat.
Chiar murim ca proştii!
