Şi totuşi, în cazul avionului cu echipa medicală la bord, pilotat de Adrian Iovan şi aterizat forţat în munţi, localizarea personalului ori a aparatului de zbor a fost imposiblă. Şi asta într-o zonă în care exista inclusiv semnal telefonic! Ba, din câte se pare, chiar şi internet! Ca să nu mai vorbim de faptul că era vorba despre un avion urmărit de radare şi care la rândul său are un sistem de localizare - ca orice aeronavă, de altfel. Sistemul 112, administrat de Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (adică tot un fel de agenţie de spionaj, pe lângă celelalte multe servicii de acest gen cu tot felul de aparatură şi softuri de localizare şi ascultare a telefoanelor) nu a fost capabil să identifice, sub nicio formă, poziţia avionului şi a celor şapte ocupanţi ai acestuia. Niciun operator de acolo sau din alte structuri pe lanţul responsabilităţii nu a fost capabil să le ofere indicaţii supravieţuitorilor cum îşi pot afla singuri coordonatele în teren, cu ajutorul telefoanelor inteligente, chiar dacă aceştia nu ştiau că o pot face. Nimeni nu a fost în stare să ofere un sfat competent unor oameni aflaţi într-o situaţie tragică!
A fost nevoie ca trei localnici, care au văzut seara la televizor ştirea cu accidentul aviatic, să decidă să plece de capul lor în căutarea locului prăbuşirii pentru a-i găsi pe supravieţuitori. Asta în timp ce autorităţile mobilizaseră de ore bune sute de jandarmi, salvamontişti, poliţişti, pompieri, medici, pădurari şi săteni pentru a găsi, la pas, locul tragediei, fiind oricum trimişi aiurea. Astfel, de la momentul apelului la 112 şi până când cei şapte au fost găsiţi au trecut nu mai puţin de 6 ore! Şi asta deoarece cei trei localnici au văzut ştirea abia după trei ore de la producerea accidentului.
Sistemul 112 nu a costat 100 de euro, precum un smartphone, ci nişte sute de milioane de euro, o bună parte din sumă fiind alocată chiar achiziţionării, de la o firmă privată, a softului de localizare a apelurilor telefonice "în 5 secunde", după cum se lăuda firma respectivă, la momentul implementării acestuia. De altfel, este aceeaşi firmă care a asigurat şi softul pentru Romatsa (autoritatea aeronautică românească) pentru localizarea avioanelor şi care a aparţinut la acea vreme actualului mogul media Sebastian Ghiţă.
Şi totuşi, sistemele de salvare s-au dovedit penibil de proaste exact înt-o situaţie în care ar fi trebuit să-şi demonstreze eficacitatea şi să-şi justifice investiţia. Explicaţia autorităţilor, cum că nu s-a putut face o triangulaţie pentru găsirea apelantului la 112 deoarece apelul fusese preluat doar de o antenă de telefonie mobilă, nu de trei, câte ar fi fost necesare, este la fel de penibilă. Localizarea prin această metodă este la fel de veche ca şi apariţia telefonului mobil, iar pentru asta nu era nevoie de softuri de milioane de euro. Ca să nu mai vorbesc de explicaţia dată de Romatsa, cum că semnalul de urgenţă emis de avion trebuia decriptat la un centru de profil din... Moscova şi care nu a răspuns la telefon şi e-mail!
În plină glorie a epocii tehnologiei şi comunicaţiilor, să nu fii în stare să depistezi şapte posesori de telefoane mobile (nu m-ar mira ca fiecare să fi avut chiar două telefoane asupra lui) şi un avion, într-o zonă cu semnal telefonic şi cu acces deplin la GPS, mi se pare de neacceptat, în condiţile în care orice autovehicul poate fi monitorizat instant prin satelit şi orice posesor de mobil poate fi găsit oriunde, chiar şi fără să-şi dorească asta.
Dar bomboana pe coliva incompetenţei a pus-o ministrul de Interne, Radu Stroe, care a ţinut să-şi reproşeze doar că tragedia a avut loc în timpul mandatului său. Cu alte cuvinte, nu regretă producerea tragediei în sine, nu regretă haosul şi incompetenţa cu care s-a acţionat în acest caz, ci doar că a avut ghinionul de a fi ministru tocmai în aceste momente. De fapt, nu cred că Radu Stroe s-a aflat în funcţie într-un moment nepotrivit, ci doar că ocupă funcţia nepotrivită.
