Autorităţile statului au dovedit din nou că ceea ce e de stat stă. Pe parcursul celor şapte zile care au trecut de atunci, acuzaţiile s-au înmulţit pe mai multe direcţii, de la premierul care ar fi mers să chefuiască într-un restaurant în seara fatidică, după ce televiziunile intraseră în priză, şi până la mortul care mai totdeauna e de vină, în acest caz pilotul - care a reuşit, totuşi, o aterizare forţată printre copaci.
Nici măcar astăzi nu există un raport oficial asupra cauzelor accidentului. Premierul s-a grăbit să se spele pe mâini, dând afară câţiva secretari de stat (care sigur vor primi în schimb alte posturi călduţe, evident, tot prin administraţia publică), dar a evitat şi să dea ochii cu lumea, aruncând vina pe ninsoare ca să scape de huiduielile care îl aşteptau la Iaşi - unde apucase să anunţe că va merge de Ziua Unirii. Şi ministrul de Interne a fost forţat să demisioneze după ce l-a luat gura pe dinainte, declarându-şi, cu răceala caracteristică, părerea de rău că accidentul s-a petrecut în mandatul său. Singur, n-ar fi plecat din postul său călduţ, chiar spusese asta, întrebat fiind de ziarişti.
Cu ce rămânem după acest episod trist? Cu ce am avut şi până acum - un premier deloc curajos şi demn, nişte autorităţi de stat izolate una de alta, unde fiecare angajat pare să lucreze fără să ştie (de) ceilalţi, şi cu acelaşi Dumnezeu în care să ne punem zilnic speranţa că o să ne ferească de tot ce e rău. De bine au alţii grijă să ne "apere", după cum am văzut.
