I-am împărţit în aceste categorii nu pentru notele pe care le primeam, nu pentru nu ştiu ce favoruri, laude sau dimpotrivă pedepse ori critici. Privind în urmă, înţeleg că i-am aşezat pe fiecare pe un anumit loc, în funcţie de profesionalismul lor şi calitatea de OM. Să ne înţelegem, n-am fost niciodată prima din clasă, n-am avut 10 pe linie, am învăţat într-o şcoală obişnuită, dintr-un cartier muncitoresc, unde nu era o tragedie dacă se mai scrântea câte o medie din nu ştiu ce motive. Pentru că povaţa cea mai importantă pe care am primit-o în acea şcoală, de la acei dascăli care au însemnat ceva pentru mine şi colegii mei, a fost întotdeauna: "Învăţaţi, căci pentru voi învăţaţi, nu pentru notă!". Iar eu am învăţat, destul de bine îndrăznesc să apreciez, m-am jucat - mi-e şi ruşine câteodată că recunosc cât de mult! - şi am făcut extraşcolar tot ce mi-a trecut prin cap, de la muzică şi poezie până la fizică, chimie sau navomodele. Totul fără stres, fără obligaţie, fără nici cel mai mic efort din partea părinţilor mei.
Ei, exact povaţa aceasta nu o mai primesc elevii de astăzi. Nici de la dascălii lor şi, din păcate, nici de la noi, părinţii. În goana după note, care au căpătat o importanţă covârşitoare pentru viitorul lor, şi ei, dascălii, şi noi, părinţii, am uitat esenţialul: copiii trebuie să înveţe pentru ei, nu pentru note, nu pentru laude, nu pentru prestigiul şcolii ori al nu ştiu cărui învăţător sau profesor. Copiii ar trebui să înveţe cu plăcere şi din dorinţa de cunoaştere. Pentru că un copil trebuie să exploreze, să întrebe, să experimenteze, trebuie să se mai şi joace, să mai facă şi altceva în afară de şcoală.
Copilăria ar trebui să fie o perioadă frumoasă şi fericită. Iar copiii noştri, din păcate, sunt din ce în ce mai nefericiţi. Sunt stresaţi, supraaglomeraţi, vârâţi cu de-a sila într-o competiţie din ce în ce mai acerbă, al cărei scop final este nota 10, singura care asigură succesul. Păcătoasă ţintă! Epuizantă, amarnică şi înşelătoare! O ţintă care îi ţine pironiţi în bănci sau la masa de lucru ore în şir, care îi văduveşte, de fapt, de tot ce e mai frumos şi mai important, adevărata copilărie.
P.S. Era un copil ciudat, cu o fire care nu semăna deloc cu a altor copii de vârsta lui. Un copil cu apucături poznaşe, deseori bizare. Un copil tăcut, care nu socializa cu băieţii de vârsta lui, care prefera să umble singur, să hoinărească, să piardă ore în şir vorbind cu gâzele sau păsările ori cu arborii la umbra cărora se odihnea. Un copil care dispărea zile întregi de acasă, spre disperarea părinţilor. Un copil cu o memorie fenomenală, cu rezultate excelente la limba română şi istorie, dar care în ciuda tuturor eforturilor era incapabil să înveţe "pe de rost" sau să reţină tabla înmulţirii.
Realizaţi, pentru sistemul românesc de învăţământ de astăzi, ce copil problemă ar fi cel din descrierea de mai sus? Realizaţi că ar fi, practic, un copil fără nicio şansă? Pentru el, care pur şi simplu nu putea să priceapă matematica, ce eşec răsunător şi total ar fi admiterea?
Ei bine, copilul acesta este Mihai Eminescu. Geniul literaturii române de la a cărui naştere se împlinesc astăzi 164 de ani.
