În cei 10 ani era timp ca INS-ul să aibă deja, pentru fiecare locuinţă pe care urma să o recenzeze, toate datele disponibile la acest moment, inclusiv CNP-urile locatarilor, astfel încât recenzorii să facă doar o verificare a datelor pe care le-ar fi avut deja cu situaţia întâlnită în teren. Ar fi fost mai simplu să fii întrebat "CNP-ul dvs este acesta? Dar X, care figura la această adresă, mai locuieşte aici?".
Dar nu, s-a preferat să nu se facă nimic timp de 10 ani. Când deja a început recensământul, cineva s-a trezit să instige la nedivulgarea CNP-ului. Altcineva - purtător de cuvânt al INS chiar -, s-a trezit să spună că nici măcar nu este obligatoriu, pentru ca după o zi-două, şeful INS să sublinieze că oferirea codului numeric personal este cât se poate de obligatorie, aşa că a pus din nou pe drumuri o grămadă de recenzori. Cu trei zile înainte de finalizarea recensământului a apărut şi varianta autorecenzării, prin internet, dar numai pentru bucureşteni. Totul făcut în pripă, pe fugă, fără noimă... Sună atât de româneşte, încât nici că s-ar fi putut un recensământ mai potrivit pentru stilul haotic care caracterizează administraţia românească. Aşa s-a întâmplat şi în cazul fondurilor europene nerambursabile, aşa a fost şi cu reducerea salariilor, aşa s-a întâmplat şi cu creşterea TVA, la fel au stat lucrurile şi în cazul majorităţii proiectelor pe care le-au derulat primăriile ori ministerele. Să ne mai mirăm că ne-am redus cu câteva milioane?
Esenţa românească a recensământului
Zece ani în care populaţiei i se putea explica foarte simplu că CNP-ul nu este un secret pentru stat, pentru că oricum îl are. INS este instituţie de stat, iar recenzorii reprezentanţii acestuia. Un recenzor nu are ce face cu CNP-ul tău. Zece ani în care puteai să explici asta, ca stat. Puteai să explici şi că nici alegerile nu pot fi fraudate dacă INS-ul are CNP-urile locuitorilor. Şi că nu se poate lua credit la bancă în numele altcuiva dacă deţii un CNP. Cine şi-a făcut vreun credit ştie câtă documentaţie trebuie la bancă pentru un amărât de credit de nevoi personale. Zece ani în care să informezi populaţia de ce este important acest recensământ. De exemplu, că determinarea numărului de locuitori dintr-o localitate stabileşte şi categoria în care intră acel oraş, în privinţa acordării de fonduri de la buget. Să luăm exemplul Brăilei: dacă numărul de locuitori scade sub un anumit prag - 200.000 în cazul municipiului nostru -, alocările bugetare vor fi mai puţine, ca şi numărul de consilieri locali: 21 în loc de 23.
