Am urât comunismul cu toată ființa mea. Pentru toate umilințele pe care m-a obligat să le îndur în cei mai frumoși ani ai vieții mele, pentru toate alegerile pe care le-aș fi putut face, dar nu am avut voie, pentru lipsurile, compromisurile și visurile abandonate. Nu înțeleg unde și cum au trăit nostalgii care încă plâng după acei ani. Nu știu ce și cum le au povestit copiilor de le au indus ideea ca era bine. Eu una și acum am momente de furie, când îmi amintesc toate restricțiile și lucrurile banale la care nu am avut acces.
Și când spun ”banale”, mă refer inclusiv la un dres fin bej, un pantof din piele, o rochie dintr-un material care să nu se șifoneze ca o cârpă îndată ce te așezai pe un scaun. Și cînd spun ”banal” mă refer inclusiv la o carte bună, că trebuia să cumperi cu pachetul, cel puțin 4 sau 5 cărți, dintre care doar una citibilă, la o cafea, cafea adevărată, nu nechezol, un balon colorat, un stilou care să nu curgă.
Mulți își amintesc în fiecare decembrie despre toate aceste lipsuri, despre întuneric și frig, dar, mai ales, despre cât de mult tânjeam să trăim liberi, fără teamă sau frustrare.
Ei bine, pentru ca noi să avem libertatea și accesul la orice pe care le avem astăzi, au murit oameni. Părinți, frați, surori care și-au dat viața pentru ca noi să putem trăi fără frică, să avem dreptul de a alege, de a vorbi, de a gândi liber. Lor, în primul rând, le suntem datori cu aceste amintiri, pe care trebuie să le păstrăm vii în conștiința noastră. În acest decembrie, parcă mai mult ca niciodată, simt cum mă apasă această datorie.
Și le mai suntem datori cu ceva: cu o viață bună. O viață care să dea sens sacrificiului lor, o viață bună, pentru ca moartea lor să nu fi fost van.
Această viață bună este responsabilitatea noastră, la fel ca și libertatea atât de greu obținută. Libertatea nu e un drept câștigat, e o responsabilitate pe care o purtăm fiecare dintre noi, cu fiecare decizie pe care o luăm. Pentru noi și pentru cei care vor veni după noi.
Nu avem voie să privim această libertate cu indiferență sau să o lăsăm să se erodeze sub greutatea urii sau nepăsării. Nu avem voie, pentru că avem o datorie, aceea ca, fiecare pas pe care îl facem, fiecare alegere, să onoreze jertfa celor care ne-au deschis calea și ne-au dat acest drept. La ei să ne gândim când privim în trecut. Iar când privim înainte, să fim conștienți că libertatea nu se moștenește. Libertatea se construiește, se respectă și se apără, în fiecare zi. Împreună!
