Numai că entuziasmul tinerilor moldoveni, sătui de o administraţie mai coruptă şi mai ineficientă chiar decât a noastră şi care cred că salvarea ţării lor ar veni de la Bucureşti, inclusiv prin extinderea DNA la Chişinău, s-a mai stins în Piaţa Universităţii, unde îi aşteptau doar vreo 500 de români dornici de unire.
Şi, deşi privită cu simpatie şi chiar încurajată de la Palatul Victoria şi de la Cotroceni, acţiunea nu s-a bucurat de prezenţa preşedintelui - care a plecat duminică într-o vizită oficială în Spania -, iar Guvernul şi-a exprimat ospitalitatea prin amendarea, cu 10.000 de lei (!) a unuia dintre organizatori pentru că nu ar fi respectat autorizaţia şi că, în loc ca punctul de adunare să fie la Universitate, acesta s-a format la Teatrul Naţional, adică peste drum. Deranj mare!
Trebuie spus din capul locului că, în ciuda entuziasmului de peste Prut, unirea celor două ţări este un deziderat mult prea îndepărtat pentru actuala generaţie. În primul rând, pentru că nici măcar în Republica Moldova ideea unirii nu este susţinută de majoritatea populaţiei. O populaţie în care rusofonii şi pro-comuniştii reprezintă aproape jumătate. În al doilea rând, Moldova este, din mai toate punctele de vedere, cu mult sub România, dar nici noi nu suntem atât de avansaţi încât să suportăm, economic, o unire - pentru că, în definitiv, totul se rezumă la forţa economică pentru a susţine o asemenea uniune. Şi, sincer, nu ne-o permitem. Din păcate pentru Republica Moldova şi din păcate pentru România, nici ei nu sunt un fel de Germanie de est şi nici noi una de vest. Plus că momentul istoric este cu totul altul. Dacă s-ar fi pus problema unirii prin 1991, după reunificarea Germaniei, lucrurile ar fi fost mai simple (dar încă de atunci, în majoritate, moldovenii au decis că vor să fie stat independent, cu limbă proprie - moldovenească, nu română).
Apoi, Republica Moldova are o grămadă de probleme, dar cea transnistreană reprezintă bomboana de pe colivă. Cu o asemenea criză teritorială, politică şi militară în cârcă, Moldovei îi va fi aproape imposibil să adere vreodată la Uniunea Europeană. Pentru că, realistic vorbind, o unire a României cu o Moldovă aflată în afara UE este total exclusă. Nu numai pentru că UE nu va permite vreodată aşa ceva - nu poţi să introduci în Uniune o ţară pe uşa din dos, fără ca ţara respectivă să nu îndeplinească toate criteriile ce stau la baza aderării UE - dar şi pentru că însăşi România a fost acceptată fără a avea toate temele făcute, iar acum Bruxelles-ul suflă şi-n iaurt în privinţa viitorilor intraţi. Şi asta cu atât mai mult cu cât există o gravă problemă teritorială în spate (vezi cazul Serbiei, care vrea-nu vrea, nu va fi primită în UE fără să renunţe la Kosovo).
Însă cea mai mare piedică a unirii Moldovei cu România o reprezintă chiar românii. Entuziasmul populaţiei în această privinţă este sublim, dar trebuie să recunoaştem că lipseşte aproape cu desăvârşire, chiar dacă, de principiu, majoritatea se declară favorabilă unui asemenea demers - prezenţa infimă la marşul de duminică spune totul. Ce poate face România? Să susţină cât de mult poate aderarea Republicii Moldova la UE, să ajute la reformarea statului moldovean (deşi mai avem şi noi o grămadă de reformat aici) şi să se pregătească de o uniune post-aderare - dacă într-adevăr moldovenii o vor mai dori atunci. În rest, lucrurile vor rămâne la fel: om fi noi fraţi, dar destul de vitregi, iar unirea e pe bani.
