Totul fără nicio cheltuială din partea părinţilor, într-o atmosferă sigură, fericită şi relaxată. Profesori extraordinar de bine pregătiţi, bine remuneraţi, o componentă importantă a salariului fiind în funcţie de rezultatele copilului. O relaţie dintre profesori şi elevi bazată pe comunicare deschisă şi pe colaborare. Elevi care pot alege, încă din şcoala primară, materii opţionale în funcţie de aptitudini şi pasiuni.
Nu e o descriere dintr-un roman SF. Aceasta este şcoala finlandeză, considerată a fi cea mai eficientă şi evoluată din lume. Nu pentru că aşa a declarat nu ştiu cine, ci pentru că, în urma evaluărilor internaţionale, elevii finlandezi au obţinut întotdeauna cele mai bune rezultate.
Şi totuşi, finlandezii consideră că nu e suficient ce oferă în prezent copiilor. Tocmai de aceea, sunt decişi ca în următorii ani să facă schimbări radicale în sistemul de învăţământ. Iar promotorii acestei idei spun că schimbarea reprezintă, de fapt, "o adaptare a educaţiei la felul în care a evoluat lumea în care trăim", în condiţiile în care pentru finlandezi principala menire a şcolii este de a-i pregăti pe copii pentru viitor.
Haideţi să vedem acum şi care e situaţia învăţământului românesc. Sărăcie lucie, care se vede şi în condiţiile şi dotările din şcoli, dar şi în salariile profesorilor. Actori nemotivaţi, fie că sunt elevi, fie că sunt cadre didactice, care tot acumulează nemulţumiri şi frustrări ce se văd în rezultatele examenelor naţionale. O programă stufoasă, obositoare, neatractivă. Orar supraîncărcat. Copii plictisiţi, pentru care şcoala este o povară.
De fapt, şcoala românească încurajează "toceala", acumularea de cunoştinţe, unele chiar inutile, în detrimentul dezvoltării unor abilităţi esenţiale: imaginaţie, inventivitate, lucru în echipă, comunicare. Să recunoaştem, un elev "de top" nu are timp pentru cultivarea unor talente native. Sportul, muzica, dansul, literatura, sunt "daruri" pe care puţini îşi permit să le aprofundeze. Iar dacă o fac, efortul depus este de multe ori copleşitor. Căci, nu e un secret pentru nimeni faptul că, zilnic, în afara celor 4 - 6 ore de curs, un elev conştiincios mai petrece alte 3, 4 , chiar 5 ore pentru pregătirea lecţiilor de a doua zi. Lecţii din ce în ce mai multe, din ce în ce mai dificile.
Îmi arăta, zilele trecute, o colegă, temele de vacanţă ale copilului ei, elev în clasa I. Lipsea doar acolada care să indice că e vorba de un sistem de 3 ecuaţii cu 3 necunoscute. În rest, jurai că e exerciţiu dintr-un manual de liceu. UF! manuale... mai bine mă opresc aici, căci mi-ar trebui o pagină de ziar în care să dezbat subiectul. Oricum, vă e clar, copilul acesta n-a avut vacanţă. A lucrat docil tot, calificativul pe care urma să-l primească fiind mult mai important decât câteva ore de joacă.
De ce aşa la noi? De ce aşa la ei?
Am să răspund reluând câteva rânduri de mai sus, în care spuneam că, pentru finlandezi orice schimbare reprezintă, de fapt, "o adaptare a educaţiei la felul în care a evoluat lumea în care trăim", iar principala menire a şcolii este de a-i pregăti pe copii pentru viitor. Adică exact ceea ce n-a contat vreodată pentru şcoala românească.
Căci şcoala românească a fost dintotdeauna vacă de muls, masă de manevră electorală, subiect scos de la naftalină doar la schimbarea puterii. Copiii, din nefericire, n-au contat niciodată.
