Aveam 14 ani când am păşit pentru prima dată într-o secţie de oncologie. Şi de atunci, am tot păşit. Am întâlnit, în toţi anii aceştia, zeci de femei diagnosticate cu diferite forme de cancer. Pentru toate e cumplit de greu. Dar nicăieri nu am citit o mai mare disperare ca în ochii celor cu cancer de sân. Nici nu vă închipuiţi, atunci când e vorba de viaţă şi moarte, cât de uşor poate renunţa o femeie la un rinichi, la un plămân, la o bucată de ficat, chiar la organele genitale, şi cât greu acceptă pierderea unui sân. Pentru multe dintre ele mastectomia înseamnă mutilare pe viaţă. Iar eu am întâlnit femei simple, de 50, 60 de ani, care deşi înainte nu puseseră mare preţ pe aspectul fizic, după extirparea sânilor se ascundeau prin toalete şi îşi îndesau şosete în sutien. Am întâlnit femei care între moarte şi mastectomie au ales moartea.
Nu vă grăbiţi să le judecaţi, dacă nu ştiţi cât de traumatizantă e lupta cu cancerul, cât de dure sunt intervenţiile chirurgicale, şedinţele de radioterapie, citostaticele. Adăugaţi peste toate astea pierderea respectului de sine (pentru multe paciente extirparea sânilor egal defeminizare) şi teama de imaginea pe care o oferă celor din jur sau teama de viitor - rata divorţului în astfel de cazuri, conform statisticilor, este mai mare decât în orice altă formă de cancer.
Ei bine, femeile care trec prin astfel de drame nu s-au numărat niciodată printre priorităţile chirurgilor de la Spitalul de Chirurgie Plastică, Reparatorie şi Arsuri. Drept dovadă, în ultimii doi ani, au fost făcute doar cinci intervenţii de reconstrucţie mamară, pentru cinci cazuri disperate. În rest, în timp ce bolnavele erau amânate, medicii îşi umpleau programul cu implanturi de silicoane, reparaţii de nas ori ridicări de fese. Intervenţii făcute la negru, pe şpăgi de sute, chiar mii de euro, şi decontate apoi, pe diagnostice fictive, din bugetul Casei Naţionale de Sănătate. Buget în care, însă, n-au fost niciodată suficienţi bani şi pentru bolnavele de cancer.
De aceea, abuzurile petrecute în acest spital m-au revoltat mai mult decât mi-aş fi dorit. M-au indignat la culme - nu banii, nu şpăgile, nu Vip-urile - ci nesimţirea crasă şi lipsa de compasiune faţă de nişte femei care trăiesc o adevărată dramă, femei pe care avariţia celor meniţi să le salveze viaţa le-a "îngropat" într-o listă lungă de aşteptare.
Da, cancerul e o boală serioasă, în toată lumea asta. Nicăieri însă nu se moare atât de mult de cancer ca în România. De ce? Pentru că la noi cei mai mulţi bolnavi cad victime nu bolii, ci putregaiului din societate. Bolnavi fără pile, fără bani, fără puterea de a se pune contra unui sistem incurabil, ei sunt doar nişte nume pe nişte liste lungi de aşteptare. Şi n-are nimeni niciun interes să le ofere un loc mai în faţă, atâta vreme cât în numele lor se fac afaceri impresionante - vezi scandalul medicamentelor contrafăcute, scandalul reţelor fictive, decontărilor fictive de analize, internărilor fictive şi câte şi mai câte.
