Că România se află în situaţia paradoxală, unică în Uniunea Europeană, de a avea un efectiv mai mic de salariaţi decât numărul pensionarilor (4,4 milioane faţă de 4,7 milioane) - asta se ştia de mult. Subiectul este cu atât mai îngrijorător cu cât proiecţiile pe următorii ani arată o adâncire continuă a acestei diferenţe.
La fel de îngrijorătoare este însă proporţia redusă a efectivului populaţiei active în numărul locuitorilor României: mai puţin de un sfert. În Cehia şi Ungaria, ţări cu nivel de trai mai ridicat decât în ţara noastră, această pondere depăşeşte o treime. Alte state, precum cele nordice, au luat deja în calcul prelungirea vârstei de pensionare dincolo de 65 de ani.
Dar ce se întâmplă în România? Practic, din cele aproximativ 20 de milioane de locuitori, 9 milioane sunt salariaţii şi pensionarii, iar 3 milioane - populaţia şcolară. Unde sunt celelalte 8 milioane de români? Putem estima la alte trei milioane numărul celor plecaţi temporar sau definitiv din ţară, la câteva sute de mii numărul de şomeri, dar tot mai rămân vreo 4 - 4,5 milioane de români de negăsit altfel decât pe listele de vot.
Este o risipă colosală de forţă de muncă, în condiţiile în care capitalul uman reprezintă practic cea mai preţioasă resursă a unei ţări. Unde se regăseşte aici "mândria de a fi român"? Cum "ridicăm România", când mâna de lucru face treabă mai multă şi mai bine (plătită) în străinătate decât în ţară? Ori tocmai la acest capitol suntem "EuroCampioni"?
Peste acest paradox vine acum şi ministrul Educaţiei, care susţine că numărul absolvenţilor de studii superioare ar trebui să se dubleze. Dar la ce bun când, astăzi, foarte puţine facultăţi din ţară au specializări căutate pe piaţa muncii? Ministrul s-a avântat să dea drept exemple Japonia şi Coreea de Sud, adică ţări aflate pe podiumul celor mai performante sisteme de învăţământ din lume. În plus, dincolo de eficienţa procesului de educaţie se află industrii avansate care absorb mare parte din promoţiile facultăţilor. Este adevărat că sunt şi tineri români printre cei angajaţi acolo, motive reale de mândrie pentru profesorii lor de aici, însă ştim bine că nu se face primăvară doar cu o floare.
Atunci când guvernele, politicienii în general, nu-i vor mai privi pe români doar ca pe o masă electorală, ci vor avea grijă ca aceştia să aibă un trai decent în propria lor ţară, atunci şi investiţiile în educaţie vor fi mai mult decât o afacere. Pentru moment însă, 4 - 4,5 milioane de români sunt de negăsit, iar ceea ce este mai rău e că nu există nici cea mai mică intenţie din partea autorităţilor statului să ia legătura cu ei. La fel cum sloganurile folosite în campania euroalegerilor n-au legătură cu realitatea. Dovadă şi prezenţa scăzută la scrutinul de ieri.
