Ce să înţelegem din această explicaţie puerilă, că ministerul poate funcţiona la fel de bine şi fără a avea un ministru? Sau, dimpotrivă, că important e carnetul de partid, nu abilitatea persoanei pusă să conducă un portofoliu? Această din urmă situaţie explică prezenţa majorităţii personajelor din actualul guvern, începând cu Ponta şi terminând cu ultimul venit, Manda. Acum, că s-a clarificat programul de guvernare conform vechii vorbe "ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda", rămâne de văzut dacă se poate adăuga şi "ce mi-e Biro". Numai că doamna Rozalia Biro nu stăpâneşte bine limba română, pentru că ba e una străină, ba e una "de cetăţean", nici doamna respectivă nu ştie exact ce vorbeşte. Până şi Laszlo Tokes a admis că "Ardealul, România merită ceva mai bun" decât madam Rozi la Ministerul Culturii. Dar cum s-ar putea face asta când şi UDMR, şi Ponta se încăpăţânează să nu nominalizeze pe altcineva? Sigur, ultima soluţie este ca Băsescu să se pună în calea fulminantei ascensiuni a lui Rozi (la fel şi a lui Manda) şi să respingă nominalizarea. Ar fi convenabil pentru Ponta, pentru că ar avea din nou pe cine să dea vina.
Privind înapoi în răstimpul ultimilor 25 de ani, remarcăm că la conducerea Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional - cum se numeşte în prezent - s-au aflat, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, 18 personalităţi (să le spunem aşa, chiar dacă printre ele s-au mai strecurat vremelnic câteva Rozalii). Andrei Pleşu a fost primul ministru al Culturii postdecembrist. De atunci încoace, domeniul a fost tratat din ce în ce mai vizibil ca o Cenuşăreasă - e adevărat, alături de altele care, la fel, vorbind în termenii economiei de piaţă, nu produc bani, ci consumă: Sănătatea şi Mediul. Pentru partea politică, valoarea se exprimă doar în bani. Dovadă stă dezinteresul privind administrarea patrimoniului - cu mii şi mii de imobile vechi lăsate să se dărâme singure, făcute una cu pământul pe fondul indiferenţei autorităţilor locale sau abandonate pur şi simplu în decursul longevivelor şantiere de renovare. Acelaşi dezinteres se manifestă şi în ce priveşte proiecţia zestrei culturale româneşti în lume. Chiar dacă avem reprezentanţi de seamă pe scenele de concert din alte capitale, în literatură, în domeniul artelor plastice şi audiovizuale, am asistat şi la degradante lupte politice precum cea de la Institutul Cultural Român. De cealaltă parte, consumatorii de artă şi evenimente culturale par să-şi fi concentrat interesul pe arta vie (spectacole şi concerte), în detrimentul celei statice (lectură şi expoziţii). Cum se adaptează strategia Ministerului Culturii la această realitate? - aşteaptă, ca de obicei, un semnal politic sau nici măcar atât? Pentru că unde nu-i cap, e vai de picioare, iar asta se vede din ce în ce mai clar în ultima vreme. Şi nu doar în ceea ce priveşte cultura.
