Sentimentul de "neordine" este şi mai mult accentuat de o altă situaţie care ia amploare de la an la an şi pe care o putem considera deja fenomen. Şi mă refer aici la segregare. Adică avem şcoli şi licee bune, unde rata de succes a elevilor este de peste 80%, şi şcoli şi licee unde abia trec câţiva absolvenţi. E clar că undeva, ceva, provoacă o ruptură.
Profesorii dau vina pe elevi: sunt din ce în ce mai puţin interesaţi de şcoală. Elevii, la rândul lor, dau vina pe profesori: nu-şi fac treaba la clasă; pe programe: sunt prea stufoase; şi pe gradul prea ridicat de dificultate al examenelor de final. Este clar că sistemul s-a gripat, practic mai funcţionează doar jumătate, acolo unde elevii învaţă. Cealaltă jumătate... încă se află în stadiul de căutare a vinovaţilor.
Oricât de bun ar fi un profesor de liceu, atunci când în clasa a IX-a constată că elevii lui nu ştiu, de exemplu, tabla înmulţirii, nu ştiu să rezolve o ecuaţie de gradul întâi sau nu ştiu regula de trei simplă, cum poate să meargă mai departe cu materia? Trebuie să recupereze. Dar câţi ani să recupereze în câteva luni? Şi cum să recuperezi cu un elev care nu vrea să recupereze pentru că nu-l interesează? Elevul nu este interesat să recupereze pentru că sistemul i-a permis să intre la liceu cu media trei. El este sigur că sistemul îi va permite şi să termine liceul. Şi, până acum doi ani, chiar îi permitea. De la "reforma camerelor de luat vederi" însă, nu mai trece decât cine învaţă. Corectitudinea a fost pusă în drepturile ei şi societatea începe, încet, încet, să se raporteze la un alt sistem de valori. Acesta este momentul zero. Mai departe, trebuie să înţelegem că suntem egali, dar nu suntem la fel, că nu toată lumea trebuie să ducă mapa, că cineva trebuie să ducă şi sapa. Iar a duce sapa nu este o ruşine sau o condamnare la sărăcie.
Cel mai bine ar fi ca sistemul educaţional să pună pe fiecare la locul potrivit, la momentul potrivit. Să avem şi licee teoretice, dar unde să fie locuri mai puţine şi să se intre pe criterii riguroase de selecţie, să avem şi licee tehnologice, unde să intre elevi care au un minim învăţat deja în şcoala generală, şi să avem şi şcoli profesionale pentru cei care nu vor sau nu pot să înveţe, dar care îşi doresc să aibă o meserie. Este dreptul fiecărui om să înveţe, dar tot dreptul lui este şi să aleagă ce vrea să facă în viaţă. Părinţii, profesorii, cei care condiţionează în bună măsură traseul educaţional al unui copil, ar trebui să fie preocupaţi în primul rând să descopere ce îi place, ce vrea, ce poate copilul, şi abia apoi să ia în considerare propriile dorinţe şi interese. Iar dacă părinţii sunt inconştienţi, ŞCOALA are misiunea de a pune lucrurile la locul lor, nu să încurajeze toţi elevii să ducă mapa, doar pentru că aşa îşi asigură profesorii catedrele. Şi tot ŞCOALA trebuie să facă legătura dintre sistemul educaţional şi realitatea din societate. Ţara are nevoie şi de cineva să ducă sapa. Gândiţi-vă numai, ultima dată când aţi căutat un meseriaş bun ca să faceţi o lucrare în casă, cât a durat căutarea şi cât de mulţumit aţi fost apoi de rezultat.
